Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 067 – Who`s afraid of Virginia Woolf?
Toată viața m-am întrebat cine-o fi Virginia Woolf asta și de ce s-ar teme lumea de ea.
Ei bine, a venit timpul să aflu și răspunsul odată cu această dramă alb-negru din anul 1966 ce consfințește finalul primei treimi din top AFI 100.
Aici sunt sarcastic, că știu cine-i Virginia Woolf și cine îi cunoaște povestea deja poate anticipa de ce acest film se numește așa.
Scenariul este adaptat după o piesă de teatru cu același nume scrisă de către Edward Albee și filmul decurge exact ca și cum aș fi fost în sala unui teatru.
Personajele sunt reduse ca număr, avem doar patru în majoritatea timpului, Martha și George (Elizabeth Taylor și Richard Burton), cuplul trecut prin foc și pară, de pe o parte, și Honey și Nick (Sandy Dennis și George Sagal), însurățeii aflați la început de drum care încă nu știu cu ce se halește statutul marital, pe de altă parte.
Începutul mi s-a părut de-a dreptul absurd, cine mama dracului invită oaspeți în casă la ora două noaptea și, mai ales, cine dă curs unei astfel de invitații?
Mă rog, să zicem că unii cu chef de petrecere.
Însă în casa cuplului hârșâit nu va fi nicio petrecere, pentru că Martha și George sunt două persoane acre, bădărane, nesimțite, bețive, arțăgoase, sictirite una pe cealaltă și care transformă noaptea ce se anunța una plăcută, de discuții amicale pentru Honey și Nick, într-un adevărat coșmar presărat cu un potop de jigniri, insinuări, certuri și fel și fel de meschinării grosolane care îi sperie pe cei tineri, îngroziți ca nu cumva și mariajul lor să ajungă într-un asemenea punct prăpăstios.
Pe măsură ce comportamentul gazdelor alunecă primejdios pe panta nebuniei, elucubrațiile lor îi atrag în acest joc violent verbal și pe musafirii lor care, amețiți de aburii alcoolului, își arată adevărata lor față.
Jur că pe măsură ce ăștia patru se destrăbălau într-un turnir de injurii deja în mintea mea se contura o recenzie devastatoare în care urma să pulverizez filmul pentru inepția pe care o urmăream. Nu înțelegeam de ce mucoșii proaspăt înverigheați tot stăteau în casa ălora să fie jigniți în loc să-și ia tălpășița.
Dar la un moment dat s-a produs declicul și mi-am dat seama de profunzimea dialogurilor, că dincolo de acele cuvinte abjecte cu care cei patru se bombardează reciproc într-un război lingvistic inutil, se ascund drame inimaginabile.
Mi-a fost greu să urmăresc Who`s afraid of Virginia Woolf? până la final tocmai pentru că mi se părea a fi o porcărie imensă dar acum, după ce m-am sacrificat și am stat până la capăt, simt că mâna stângă vrea să bată-n tastatură cuvinte care să demoleze filmul și mâna dreapta vrea să facă fix opusul.
Pe de o parte, mare parte din film este reprezentată de schimburile otrăvite de cuvinte dintre personaje și mă întrebam care este sensul, că doar nu s-or batjocori tot filmul de pomană, pe de altă parte, simțeam că undeva, adânc îngropată, se află o dramă monumentală ce abia așteaptă să iasă la suprafață.
Mă pot duce cu analiza sensului filmului prea departe, la niște precepte filozofice asemănătoare celor din Mother!, dar cred că mi-o ia mintea razna. Sau nu.
Who`s afraid of Virginia Woolf? ne arată cum oamenii își distrug viața din cauza cutumelor sociale învechite, dar mai puternice ca oricând, care practic obligă oamenii la legarea pe viață de alte persoane doar pentru că: Fata mea, trebuie să te măriți bine sau Băiete, ai lăsat-o borțoasă, trebuie să o iei acum, chiar dacă liantul primordial supraviețuirii unei căsătorii, iubirea, lipsește cu desăvârșire.
Alegerea celor doi mari actori, Elizabeth Taylor și Richard Burton, în rolurile celor doi soți sătui unul de altul a fost o mișcare de geniu, lăsând deschisă fereastra imaginației spectatorului, mai ales că în acea perioadă cei doi erau căsătoriți și nu aveai cum să nu te întrebi dacă este doar joc actoricesc sau și un pic de viață reală.
Deși filmul în cea mai mare parte a lui nu mi-a plăcut deloc, finalul, circa 30 de minute, l-a ridicat de la pământ și m-a lăsat ca pe-un dobitoc care și-a dat cât de prost a fost și a avut o revelație.
De ce finalul? Pentru că Elizabeth Taylor oferă una dintre cele mai bune interpretări actoricești din toate timpurile. Și nu exagerez cu nimic. Nu că în restul filmului a tras chiulul, dar finalul reprezintă un diamant strălucitor ce va dăinui veșnic în analele cinematografiei. Cu fiecare replică servită mirobolant de Elizabeth Taylor urca nota pe care o pregătisem, prematur, pentru film. De la disperare la demență, de la deznădejde la dragoste, de la dialoguri distructive la dulcegării drăgăstoase, Elizabeth Taylor face un tur de forță cum rar mi-a fost dat să văd.
Ca o mică observație, mai rar ca toți actorii unui film să fie nominalizați la Oscar, doi dintre ei și câștigând (evident Elizabeth Taylor, dar și Sandy Dennis pentru rolul tinerei Honey).
Și drama ce iese la iveală, de care pomeneam mai devreme, îți va da frisoane și aruncă o nouă lumină (una sumbră) asupra filmului.
Who`s afraid of Virginia Woolf? poate fi interpretat în multe feluri, dar cel mai la îndemână ar fi prezentarea diferenței imense dintre ceea ce credem că înseamnă un mariaj (lapte, miere, curcubeie, iubire infinită și alte dulcegării) și care este realitatea brutală (drame, durere, lacrimi, distanțare, stingerea rapidă a flăcării dragostei, asta dacă a existat).
Practic, filmul poate fi considerat ca un protest deschis împotriva căsătoriilor bazate pe orice altceva în afară de dragoste pentru că este greu să duci o viață fericită alături de persoana iubită, darămite alături de una pe care ajungi să o urăști tot mai mult cu fiecare respirație a ei care-ți consumă aerul.
Deși eram pornit să-i dau o notă de corijență după prima jumătate de oră, Who`s afraid of Virginia Woolf? primește un 8.
(4 / 5)
Trailer:
