NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Se termină vara, dar temperatura rămâne la cote caniculare după ce vezi Basic Instinct.
Da, da, nu vă crăcănați privirea: voi comenta thrillerul erotic din 1992.
📖 Premisă
Johnny Boz, fost star rock și mare amator de senzații tari, finalizează fericit, dar fericirea lui ține foarte puțin și se termină definitiv.
Cineva îl transformă într-o sită sângeroasă cu ajutorul unui spărgător de gheață, iar detectivul Nick Curran (Michael Douglas – Ant-Man) primește sarcina de a afla cine a ținut neapărat să-i strice seara.
Principala suspectă este Catherine Tramell (Sharon Stone – Nobody 2), o scriitoare blondă, bogată și imposibil de intimidat.
Ea declară nonșalant că avusese o relație cu victima. Pe lângă asta, într-unul dintre romanele sale, Catherine descrisese deja uciderea unui fost star rock exact în felul în care a fost omorât Boz.
Pentru poliție, pare aproape o mărturisire. Pentru ea, este alibiul perfect: ce criminal ar fi atât de prost încât să copieze propria carte?
Nick începe ancheta convins că o poate prinde. Catherine îl privește câteva secunde și înțelege că el este cel care urmează să fie prins.
💭 Comentariu
În 1992, Basic Instinct a dat buzna în cinematografe, s-a dezbrăcat, a pus spărgătorul de gheață pe masă și a întrebat dacă are cineva vreo problemă cu asta.
Paul Verhoeven își construise deja cariera americană din violența aproape comică din RoboCop și delirul SF din Total Recall.
Cu Basic Instinct, Verhoeven a păstrat eleganța thrillerelor lui Hitchcock, dar a dat jos mănușile și aproape toate hainele.
Mai târziu avea să realizeze și Showgirls, acel soft-core foarte scump pe care lumea încă nu s-a hotărât dacă să-l îngroape sau să-l transforme în film-cult.
La lansare, filmul a fost atacat pentru violență, nuditate și portretizarea personajelor lesbiene și bisexuale.
Au existat proteste chiar din timpul filmărilor, iar controversa a continuat în fața cinematografelor. Rezultatul? Aproape 353 de milioane de dolari încasări la nivel mondial.
Scandalul nu l-a îngropat. I-a făcut reclamă gratis. Publicul s-a grăbit să vadă filmul despre care i se spunea că nu ar trebui să-l vadă. E o tactică eficientă, care funcționează perfect și astăzi.
🔥 Senzualitatea ca armă
Să vorbim despre senzualitate, pentru că ar fi ridicol să ocolim principalul motiv pentru care milioane de oameni și-au dereglat videocasetofoanele.
Basic Instinct este atât de senzual încât m-au sunat cei de la urgențe de la Engie să mă întrebe dacă îmi arde casa, fiindcă au detectat o creștere suspectă a temperaturii.
E atât de senzual încât nici măcar 100 de Ave Maria nu sunt suficiente pentru a-ți spăla gândurile păcătoase.
E atât de senzual încât Rocco Siffredi stă într-un colț cu carnețelul și își ia notițe.
Aș putea continua la nesfârșit cu exagerările astea, dar v-ați prins de idee.
După crima din deschidere, orice întâlnire dintre Nick și Catherine pare că se poate termina fie în pat, fie la morgă.
Imitatorii au păstrat nuditatea, dar au uitat de ce funcționa filmul. Nu contează doar ce se vede, ci și cine privește și cine îl face pe celălalt să privească exact unde trebuie.
Catherine intră în fiecare încăpere conștientă că bărbații au dezbrăcat-o deja în mintea lor. Pe ea nu o încurcă deloc. Îi lasă să se dea singuri de gol.
Scena interogatoriului n-a rămas celebră doar pentru acea încrucișare de picioare. Catherine este captivă într-o cameră plină de polițiști și procurori, dar pare singura persoană care nu este anchetată.
Ea stabilește ritmul conversației, răspunde doar când vrea, întoarce întrebările și le studiază reacțiile. Bărbații au dosarele, autoritatea și încăperea. Degeaba. Ea îi învârte pe toți după cum îi poftește inima.
Iar avantajul uriaș al formatului digital este că, dacă pui pauză, nu se tocește pixelul. Pe vremea casetelor video se tocea banda. Știți voi exact unde.
👑 Sharon Stone – femeia absolută
Catherine Tramell are tot ce-i trebuie ca să scoată din minți o cameră plină de bărbați: e frumoasă, bogată, inteligentă, cultivată, tupeistă și atât de stăpână pe sine încât ar putea să-l jecmănească pe Satana vânzându-i cărbuni pentru cazane.
Ea nici nu se obosește să pozeze în nevinovată. Le dă polițiștilor câte un motiv s-o suspecteze, apoi îi privește cum se reped după el.
Sharon Stone știe că n-are voie să ne-o explice prea mult pe Catherine. Ea poate fi sinceră și mincinoasă în aceeași propoziție.
Uneori pare amuzată de anchetă, alteori pare să o conducă. Îl provoacă pe Nick, îi cunoaște trecutul, îi exploatează furia și îl transformă încet într-un personaj din viitorul ei roman.
Catherine nu scrie doar cărți, ci pare să scrie realitatea din jurul ei. Ia oameni adevărați, le găsește slăbiciunile și îi împinge către destinația pe care a ales-o pentru ei.
Nu mai știi dacă romanele ei prezic crimele, le inspiră sau servesc drept planuri de lucru. Fiecare carte poate fi, pe rând, mărturisire, amenințare sau alibi.
Stone a primit 500.000 de dolari pentru rol, în timp ce Michael Douglas a fost plătit, potrivit declarațiilor actriței, cu 14 milioane. El era marele star care trebuia să vândă filmul. Ea a fost însă cea care a rămas lipită de memoria publicului.
Rolul care a făcut-o celebră i-a lăsat însă și cea mai neplăcută amintire de pe platou. Despre celebrul cadru din scena interogatoriului, Stone a spus că i s-a cerut să-și dea jos lenjeria deoarece albul reflecta lumina și că nu știa cât de mult urma să se vadă.
Verhoeven a contestat categoric această versiune și a susținut că actrița știa ce se filmează.
Cei doi povestesc scena complet diferit. După ce afli asta, n-o mai poți privi la fel. Cadrul care a făcut-o celebră este și cel despre care Stone spune că a ajuns pe ecran altfel decât îi fusese explicat.
Ironia e amară: Catherine domină orice bărbat care o privește, dar actrița care o interpretează susține că nu știa cât de explicit urma să fie expusă în fața milioanelor de spectatori.
🚬 Michael Douglas – prada care se crede vânător
Nick Curran nu este polițistul sănătos și echilibrat care întâlnește o femeie fatală și își pierde mințile. El este deja crăpat înainte ca aceasta să apară.
A consumat cocaină, are probleme cu alcoolul, a împușcat doi turiști în timpul unei intervenții și este urmărit îndeaproape de Afaceri Interne.
Colegii îi spun „Shooter”, o poreclă care ar trebui să-l facă să reflecteze, dar Nick nu pare omul care petrece prea mult timp analizându-și propriile greșeli.
Are și o relație profund nesănătoasă cu Beth Garner (Jeanne Tripplehorn), psihologa poliției, fosta lui iubită și femeia care îi cunoaște dosarul mai bine decât oricine.
Catherine nu îl corupe de la zero. Îi vede fisurile și îi oferă drogul lui preferat: convingerea că poate merge pe marginea hăului fără să cadă.
Michael Douglas joacă foarte bine această combinație de aroganță, furie și fascinație. Cu cât Nick se afundă mai mult, cu atât se crede mai stăpân pe situație.
Catherine nu trebuie să-l tragă spre prăpastie. El locuiește deja acolo și o invită la el.
🎥 Frumusețe rece și drumuri spre prăpastie
Filmul arată superb. Imaginea lui Jan de Bont transformă San Francisco într-un oraș al suprafețelor lucioase, al interioarelor luxoase și al drumurilor de coastă pe care orice curbă pare să ducă spre o nenorocire.
Casele sunt impresionante, hainele sunt impecabile, iar oamenii arată de parcă n-au cunoscut niciodată un salariu minim. Totul lucește, dar în niciuna dintre casele astea nu te-ai simți în siguranță.
Catherine apare frecvent în alb, inclusiv în timpul interogatoriului, ca și cum filmul ar insista să îmbrace principala suspectă în culoarea nevinovăției.
Polițiștii stau în costume întunecate, aproape înghițiți de decor, iar ea atrage toată lumina. Înainte de prima întrebare, te uiți deja numai la Catherine.
Umbra lui Vertigo se vede peste tot. Avem același San Francisco, aceeași blondă imposibil de descifrat, același bărbat care confundă obsesia cu adevărul și aceleași drumuri șerpuitoare pe care dorința devine pericol.
Hitchcock sugera, ascundea și lăsa lucrurile să fiarbă sub suprafață. Verhoeven ridică imediat capacul și ne arată ce e în oală.
Jerry Goldsmith face jumătate din treabă, iar muzica sa a primit pe merit o nominalizare la Oscar. Tema principală alunecă între seducție și amenințare, ca și cum fiecare apropiere dintre Nick și Catherine ar ascunde deja o lamă.
Fără muzică, unele scene ar fi doar provocatoare. Cu Goldsmith, devin periculoase.
🧩 Un mister care trișează cu eleganță
Ca investigație polițistă, Basic Instinct scârțâie un pic. Scenariul plantează suspecți, schimbă direcția, scoate probe la momentul potrivit și mută vina între Catherine și alte blonde cu viteza unui scamator foarte bine plătit.
Unele coincidențe sunt prea convenabile, anumite piste există doar pentru a ne împinge spre următoarea răsturnare de situație, iar poliția pare uneori dispusă să accepte orice explicație care îi permite să închidă dosarul înainte de cină.
Oricum, Verhoeven nu pare prea preocupat să livreze misterul perfect. Vrea să ne aducă în același punct în care ajunge Nick: vedem capcana și intrăm în ea.
🏆 Verdict
Basic Instinct este elegant, vulgar, amuzant și brutal, uneori în aceeași scenă. Ancheta mai trișează, Nick Curran e greu de suportat, iar scena cu Beth arată astăzi mult mai rău decât în 1992.
Verhoeven te ține lipit de scaun, iar Sharon Stone te face să transpiri abundent.
E despre frica de a fi manipulat și despre plăcerea de a fi manipulat.
Au trecut peste trei decenii, dar filmul încă frige. De fapt, e mai senzual decât tot ce a făcut Hollywood în ultimii 10–15 ani.
Iar dacă nu ți se pare atât de bun, mai uită-te o dată. Sau de două ori. De data asta, cu pauză. Pentru că ai luxul de a nu toci banda.
Trailer
