NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
La 88 de ani, Ridley Scott este neobosit. A mai scos un film: The Dog Stars.
Eu, fraierul, încă mai aștept un Alien șmecher, ca-n vremurile bune!
📖 Premisă
Colorado, 2035. A dat carcalacul în lume, un frate mai periculos al COVID-ului, și a transformat planeta într-un fel de Dorohoi după o lună de austeritate.
Hig (Jacob Elordi – Frankenstein), un fost mecanic care știe și să piloteze, trăiește pe un aerodrom abandonat, împreună cu Jasper, câinele său, și cu Bangley (Josh Brolin – Infinity War), un fost pușcaș marin care are un singur talent: să omoare pe oricine încearcă să le intre pe proprietate.
În timp ce patrulează împrejurimile cu vechea sa Cessna, Hig prinde un semnal radio venit de undeva din afara zonei sale obișnuite de zbor. Poate că, dincolo de pustietate, cineva a reușit să construiască o lume mai bună.
Sau poate că omul ar trebui să asculte de Bangley și să nu răspundă niciodată când îl strigă necunoscuții.
💭 Comentariu
The Dog Stars adaptează romanul publicat de Peter Heller în 2012. Scenariul este semnat de Mark L. Smith, omul care a scris și The Revenant.
Pe hârtie, ideea are potențial: Hig încă mai caută supraviețuitori, în timp ce Bangley vede în fiecare om o posibilă amenințare. Unul crede că omenirea merită salvată, celălalt că omenirea a primit exact ce merita.
⛽ Benzină și gloanțe fără număr
Să mă ierte Dumnezeu, dar ceea ce se întâmplă în film nu prea are logică.
Ni se spune că au trecut aproape zece ani de la prăbușirea civilizației și că fiecare resursă contează, iar cuvântul de ordine este parcimonia.
Cu toate acestea, personajul principal se plimbă cu avionul nonstop. O face mai des decât o Kardashian care descoperă dimineața că patiseria preferată se află la Paris.
Filmul spune că Hig caută combustibil și provizii în timpul expedițiilor, numai că benzina de aviație nu pare să se termine vreodată.
De unde mama dracului găsește atâta benzină încă bună după aproape un deceniu, habar n-am. Probabil că și rafinăria a supraviețuit apocalipsei. Doar că n-o vedem.
Nici Bangley nu pare îngrijorat că ar putea rămâne fără muniție. Trage în orice se mișcă de parcă gloanțele cresc primăvara în același ogor cu morcovii.
🌾 Sfârșitul lumii la sapă
Aș fi trecut și peste toate astea dacă povestea nu era atât de banală. Fix ce urăsc la un film, pentru că mă screm și eu după aceea să scriu tot niște banalități.
În mare parte, urmărim activități agricole. Se mai prășește un ogor, se mai scoate un morcov, se mai sădește o roșie, se mai dă cu coasa, se mai trage de un măgar. Viața la țară după ce nu mai există orașe.
Acțiunea este plată de la un capăt la altul. Poți să ratezi bucăți întregi și nu simți că ai pierdut ceva important.
O confruntare filmată printr-un dispozitiv de vedere nocturnă și o secvență de asediu mai amintesc că Ridley Scott încă știe să pună în scenă violența, dar e prea puțin pentru gustul meu.
Până atunci, ai adormit de trei ori și te-ai trezit exact în aceeași scenă.
Nu mă deranjează că un film postapocaliptic nu explodează la fiecare cinci minute. Mă deranjează să stau aproape două ore și să nu simt nimic.
The Dog Stars vrea să arate cât de greu este să mai ai încredere în oameni după ce i-ai pierdut pe cei dragi. Numai că privește mult cerul fără să găsească mare lucru acolo.
Cea mai interesantă idee se afla chiar sub nasul lui Scott: Hig încă speră că dincolo de gard mai există oameni buni, în timp ce Bangley este convins că orice necunoscut vine să-l omoare.
Scenariul îi pune să repete asta de câteva ori și apoi se întoarce liniștit la agricultură.
🎭 Distribuția e bună, dar nu salvează nimic
Jacob Elordi este trist, melancolic, se uită la stele și își plânge soția moartă. Am înțeles, ești îndurerat, dar poți să faci și altceva în afară de a te uita în gol?
Personajul are toate motivele să fie distrus, dar Elordi îi oferă o singură expresie. După o vreme, nu mai pare că Hig își jelește soția, ci că actorul așteaptă să se termine cadrul. Indiferent ce i se întâmplă, răspunde cu aceeași privire pierdută în depărtare.
Josh Brolin face ce poate cu stereotipul pușcașului marin care trage întâi și, dacă mai rămâne cineva în viață, nu întreabă nimic nici după aceea. Are însă prezență și câteva dintre cele mai bune replici ale filmului.
Margaret Qualley (The Substance) o interpretează pe Cima, o fostă rezidentă în medicină căreia scenariul îi oferă o traumă, o privire tristă și nu foarte multe lucruri de făcut cu ele. Evident, nimeni nu poate rezista prea mult unui tip înalt, cu păr perfect și avion în dotare.
Jasper, care nu spune absolut nimic, reușește să fie mai expresiv decât aproape toți oamenii din jurul său.
🐕 Câinele, stelele și emoția rătăcită
Probabil că filmul are și scene în care ar fi trebuit să mă emoționez. Nu pot să vă spun exact care sunt, pentru că nu mi-am dat seama.
Personajele suferă, muzica ne anunță că trebuie să suferim împreună cu ele, dar între intenție și ceea ce ajunge la spectator pare să se fi întrerupt transmisia.
Jasper este ultima legătură a lui Hig cu viața de dinainte, iar celor pe care i-a pierdut le inventează constelații. Sună frumos când o explici; în film, abia dacă se simte.
Mai este și problema lipsei de risc. Aici apar atacuri, boli, arme și oameni care amenință că fac lucruri îngrozitoare, însă scenariul nu își asumă niciun risc real.
Filmul ridică miza din vorbe și o coboară imediat prin ceea ce se întâmplă efectiv. Apocalipsa aceasta pare să fi venit și cu asigurare de călătorie.
🎬 Ridley Scott, pe pilot automat
Filmul nu este urât. Natura arată foarte bine, iar avionul galben pierdut printre munți oferă câteva imagini superbe.
Majoritatea filmărilor au avut însă loc în Italia, nu în Colorado. Asta n-ar fi fost o problemă dacă decorurile ar fi transmis cu adevărat că civilizația s-a prăbușit. Peisajele sunt frumoase, dar prea des ai impresia că urmărești o reclamă turistică peste care cineva a abandonat câteva mașini.
Când Ridley Scott face un film despre sfârșitul lumii, iar cel mai interesant lucru rămâne cât de des zboară avionul, ceva nu funcționează.
Scenariul este atât de previzibil încât recunoști fiecare destinație cu mult înainte să aterizeze povestea.
🏆 Verdict
The Dog Stars nu este o catastrofă. Arată bine, are o distribuție serioasă, un câine foarte simpatic și două secvențe în care pulsul își amintește ce are de făcut. În rest, este lent, previzibil și mult prea cuminte pentru o poveste despre sfârșitul civilizației.
Dacă vreau disperare, revăd The Road. Dacă vreau spectacol, revăd Mad Max: Fury Road.
The Dog Stars încearcă să stea undeva între ele și nu ajunge nicăieri. Consumă multă benzină ca să aterizeze într-un loc pe unde cinematografia a trecut deja de zeci de ori.
Dacă apocalipsa arată așa, mai bine îmi fac și toate rapelurile.
Trailer
