NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Împreună cu un amic cinefil, am fost De capul nostru la cinematograf ca să vedem un film românesc.
Bineînțeles că am fost singuri în sală.
📖 Premisă
Într-un orășel din România, Luca și Tania, frate și soră, au fost practic abandonați de tatăl plecat la muncă în străinătate.
Flavia, prietena cea mai apropiată a lui Luca, se află într-o situație asemănătoare: ambii părinți sunt peste hotare.
Colac peste pupăză, se trezesc pe cap cu Dudu (Dominique Toma) și Lia, doi copii fugiți de acasă, care se aciuiază pe lângă cei trei.
Rămași de capul lor, copiii și adolescenții ajung să-și improvizeze propria familie și formează un soi de comunitate în care încearcă să umple singuri golurile lăsate de adulți.
💭 Comentariu
De capul nostru este un titlu excelent, pentru că exact așa te lasă și filmul după 94 de minute: de capul tău, cu fruntea în palme, încercând să înțelegi dacă tocmai ai văzut o dramă socială, o reverie adolescentină sau un screensaver românesc de autor.
Și partea frustrantă este că premisa e foarte bună. Nu „bună pentru un film românesc”. Bună, punct.
România are de ani întregi o rană uriașă și prea puțin discutată: copiii crescuți de bunici, de rude sau lăsați să se maturizeze înainte de vreme pentru că mama și tata sunt la mii de kilometri distanță.
Vorbim despre aproximativ 150.000 de copii cu părinți plecați în străinătate, despre familii rupte economic pentru a putea supraviețui economic, despre copii care primesc bani, haine și telefoane din Italia, Spania sau Germania, dar nu primesc lucrul care contează cel mai mult: părinții lângă ei.
E o temă care poate să doară rău.
De capul nostru reușește performanța extraordinară de a o face să moțăie.
🦠 Boala filmului românesc de autor lovește din nou
Există o maladie cinematografică pe care medicina încă refuză s-o recunoască: „îndelungus scenus banalitus”.
Simptomele sunt clare: personaje care stau, merg, privesc sau tac suficient de mult încât începi să bănuiești că banalitatea trebuie să ascundă neapărat cine știe ce profunzime.
Tudor Cristian Jurgiu și-a dorit o poveste fără un catharsis convențional, ceea ce e perfect legitim. Numai că absența catharsisului nu trebuie confundată cu absența ritmului, iar aici sunt secvențe atât de lungi și lipsite de tensiune încât, într-un film despre copii abandonați de adulți, spectatorul ajunge și el abandonat de scenariu.
Când mă uit minute bune la intrarea unei peșteri, iar apoi filmul sare la altceva de parcă secvența de dinainte nici n-ar fi existat, evident că mă apucă pandaliile.
Poți face cinema excelent despre oameni care aparent nu fac nimic, dar atunci trebuie să simți că în interiorul lor se întâmplă totul. În De capul nostru, prea des, nu se întâmplă mare lucru nicăieri.
👦 Copiii nimănui
Aici mi se pare cea mai mare ratare a filmului.
Acești copii sunt, practic, niște orfani cu părinți în viață.
Părinții există, dar sunt departe. Autoritatea există teoretic, dar nu apare. Sistemul există undeva în afara cadrului, însă în universul filmului pare evaporat.
Copiii fug de acasă, dorm unii pe la alții, dispar zile întregi și își creează propriile reguli.
Poliția? Nimic. Asistența socială? Nimic. Adulții? Aproape niște personaje mitologice despre care ai auzit că există, dar nu i-ai văzut niciodată.
Ca metaforă, ideea funcționează foarte bine: sunt copii pe care societatea i-a lăsat literalmente de capul lor. Numai că filmul nu sapă suficient în rana asta.
În loc să simți furia, frustrarea sau absurditatea situației, lumea lor ajunge uneori să semene aproape cu o mică utopie adolescentină, în care copiii își construiesc propriul regat, propriile reguli și propriile relații.
Sună frumos, doar că realitatea copiilor rămași singuri după plecarea părinților este rareori atât de poetică.
În spatele independenței există abandon, în spatele libertății există singurătate, iar în spatele acelui „ne descurcăm noi” există un copil care n-ar fi trebuit să fie obligat să se descurce singur.
Acolo voiam să mă ducă filmul.
Dar De capul nostru preferă deseori să contemple.
🔀 Personajele și puștiul care fură filmul
Nici construcția personajelor nu ajută întotdeauna. Unele schimbări de comportament apar atât de brusc încât ai impresia că lipsesc bucăți din film.
Un personaj este recalcitrant, apoi devine dintr-odată pâinea lui Dumnezeu, fără să simți cu adevărat drumul dintre cele două stări. Pare că scenariul mută piesele pe tablă când are nevoie de ele.
Iar relațiile dintre adolescenți oscilează între delicatețe autentică și momente introduse parcă special pentru a sugera că filmul este îndrăzneț.
Aș putea face niște glume nesărate despre Luca și dorința lui de a-și arăta covridogul cuiva sau despre Flavia, care pare să aibă niște preferințe destul de particulare, dar mă abțin.
În schimb, există un motiv foarte bun pentru care filmul nu se prăbușește complet: Dominique Toma, în rolul lui Dudu.
Puștiul are exact lucrul pe care filmul îl caută disperat în multe dintre cadrele sale: viață. Este magnetic, spontan și imposibil de ignorat, iar când apare el, filmul capătă instantaneu energie.
Ai impresia că în fața camerei există o persoană, nu un concept cinematografic. Merită o roabă de premii Gopo.
Dacă filmul ar fi avut în permanență naturalețea și vitalitatea pe care le are el, probabil că vorbeam despre cu totul altă experiență.
🇷🇴 O problemă reală, împachetată cu fundiță
Asta rămâne, pentru mine, marea contradicție a filmului.
De capul nostru vorbește despre ceva teribil de concret, dar o face într-o manieră atât de plutitoare încât problema socială începe să-și piardă greutatea.
Copiii aceștia nu sunt doar niște adolescenți care descoperă libertatea. Sunt rezultatul unei Românii care și-a trimis milioane de oameni la muncă în afara țării și a lăsat în urmă familii întregi funcționând prin apeluri video, pachete trimise acasă și promisiunea că „mai stăm puțin și ne întoarcem”.
Pentru fiecare părinte plecat există și un copil care învață să trăiască fără el. Asta este tragedia.
Filmul o vede, doar că, în loc s-o strângă de gât, o mângâie pe cap.
Poate că exact asta și-a dorit Tudor Cristian Jurgiu: să nu transforme drama acestor copii într-o tragedie demonstrativă și să le ofere autonomie, demnitate și un univers al lor.
OK, e o alegere. Doar că între subtilitate și lipsă de tensiune există o graniță, iar De capul nostru o trece de prea multe ori.
🏆 Verdict
Sunt oleacă iritat de acest film. De capul nostru are o premisă excelentă și aduce în față o temă socială care merită mult mai multă atenție în cinematografia românească.
Doar că abordarea uită că un film trebuie să se adreseze și unui public mai larg, nu doar unei nișe restrânse de spectatori obișnuiți cu cinemaul de festival.
Nu înțeleg de ce este atât de greu pentru unii regizori să-și îmbrace ideile într-o formă accesibilă fără să considere că, prin asta, își trădează viziunea artistică.
Din punctul meu de vedere, tocmai aici se vede talentul: în capacitatea de a-ți păstra intactă viziunea artistică și, în același timp, de a o face accesibilă cât mai multor spectator.
De capul nostru nu reușește asta și ajunge să adâncească exact ruptura de care cinemaul românesc suferă de ani buni: regizorii fac filme pentru un anumit tip de spectator, iar publicul larg ajunge să le privească de la o distanță tot mai mare.
E păcat, pentru că De capul nostru are o temă importantă de pus în discuție, câteva momente foarte bune și un copil-actor remarcabil, dar prea puține motive ca să rămâi cu adevărat prins de film până la final.
Iar dacă vreți să vedeți un film care tratează mult mai bine un subiect asemănător, căutați Clara pe HBO Max.
Trailer
