În Fury avem parte de un film de război, nu dintre cele mai bune, nici nu se compară cu filmele clasice, dar un film bun.
Povestea e simplă, un echipaj aflat pe un tanc denumit Fury își face treaba în Germania spre finalul celui de-al doilea război mondial. Lor li se alătură un novice, un virgin într-ale războiului, un simplu dactilograf, picat din senin în mijlocul luptelor, care nici o armă nu știe să o țină cum trebuie, darămite să mai și lupte.
Echipajul e sudat, închegat de ani și ani de lupte crâncene din care au supraviețuit care mai întreg, care mai cu sechele și nu prea acceptă cu mare drag un intrus în rândul lor dar sunt nevoiți să o facă pentru a fi echipa completă.
Sergentul, interpretat de Brad Pitt, poreclit WarDaddy îl introduce rapid pe tinerel în lumea crudă a războiului, forțându-l să devină bărbat, supunându-l la o tortură psihică greu de suportat.
Nici ceilalți componenți ai echipajului nu sunt mai presus, războiul le-a șters orice fărâmă de umanitate, se comportă ca niște animale bezmetice.
Când sunt în tanc, uită de tot și de toate, nu mai sunt oameni, sunt părți componente ale unei mașinării de ucis, ei înșiși devin tancuri în miniatură.
Dar în momentele de presupusă acalmie, când sunt în afară tancului, sunt niște ființe dezgustătoare, lipsite de orice urmă de bunătate în suflet, fără pic de speranță în ei, nu se pot bucura nici măcar de o masă în liniște, când sunt împreună par niște monștri inumani.
Te fac să îi urăști din tot sufletul, să nu ai pic de compasiune pentru ei, deși ei sunt băieții buni și te gândești cu groază că dacă băieții buni se comportă în halul ăsta, oare cei răi cum sunt?
Însă e doar una din cele 2 părți ale monedei, pe de altă parte, când sunt separați, când sunt singuri, devin vulnerabili și parcă întrevezi că nu totul e pierdut, că sunt oameni, deși frânturile sunt scurte și rare. În acele momente îți dai seama ce preț are războiul asupra sufletului, cum îl suprimă, îl omoară, transformă omul într-o ființă robotizată, sau încearcă, dar o fărâmă de umanitate reușește să iasă la suprafață chiar și când crezi că ea nu mai există.
Sunt câteva astfel de momente, dar nu are rost să le dezvălui, trebuie să le descoperiți singuri, dar simple gesturi, banale în viața de zi cu zi, cărora nici nu le acorzi importanță, devin atât de impresionante într-un astfel de mediu încât îți dau lacrimile, o simplă piesă cântată la pian, un rând citit din Biblie, o privire aruncată în altă parte sunt suficiente să te miște extrem de mult și să îți aducă aminte că toți suntem oameni, indiferent de națiune.
Atmosfera e una tristă, dezolantă, gri, traumatizantă, de așa natură încât tu, ca spectator, simți cum ești epuizat psihic cu fiecare scenă, cu fiecare mort, cu fiecare șină care calcă pe un cadavru, cu fiecare halcă tăiată dintr-un cal putrezit, cu fiecare victimă colaterală, e un film deprimant care prezintă ororile războiului, un război, orice război, inutil, te pune pe gânduri, pentru ce dracu îți dau viața milioane de oameni? Pentru un căcat de bucată de pământ? Pentru mania unui pumn de oameni intoxicați de gustul puterii și care vor să aibă, pardon, să conducă tot? Pentru gândiri diferite cu privire la chestii efemere, că vecinul e cu o divinitate inexistentă și tu cu alta la fel de inexistentă?
Deși ne considerăm specia superioară, inteligentă, suntem de fapt niște proști fără margini, suntem singura specie care se luptă doar de dragul de a se lupta.
Dar divaghez, să revin la film.
E regizat de David Ayer care are în portofoliu filme asemănătoare dar plasate în perioadă modernă, nici nu sunt multe Harsh times, Street kings, End of watch și penibilul Sabotage.
Filmul e plin de acțiune, violentă, intensă, grotescă, explodează capete la fiecare pas, dar nah, doar suntem în război, simți că ești pe câmpul de luptă, că ești pe punctul de a-ți lua un obuz în figură. Momentele intercalate între aceste scene sunt de respiro aparent, sunt cele destinate portretizării efectelor războiului asupra umanului, dar sunt la fel de dure precum bătăliile.
Nu știu însă cât de realistic e filmul, că doar nu am fost în război să îmi dau seama cum e, dar uneori aveam impresia că asist la Star Wars, germanii parcă trăgeau cu lasere albastre și americanii cu lasere roșii și portocalii, pe mine cel puțin m-a scos un pic din atmosferă, dar nu prea mult.
E și un pic de propagandă gen, da, știm, ai noștri sunt niște măgari insensibili, dar nemții sunt și mai și, forțează copii să lupte, noi suntem singuri și cu ei sunt râul, ramul și orice ființă vorbitoare de germană reprezintă un potențial pericol de moarte.
Lupta finală iar e un pic nerealistă, nemții sunt cam prea tâmpiți, americanii sunt cam prea eroi, dar nu exagerează prea mult cu propaganda, cum am zis, sunt momente de acalmie care arată că nu totul e negru, mai există și mici fărâme de normalitate într-un ocean de sânge și deznădejde.
Actorii își fac treaba, Brad Pitt, Shia LaBeouf, Michael Pena și care mai sunt pe acolo, te determină să îi urăști din tot sufletul la început, ca pe parcurs să începi să îi susții, parcă nu mai sunt atât de nenorociți.
Realizarea tehnică nu e de top, cum am zis, prea multe lumini albastre și roșii, interiorul tancului e prea liniștit, ar fi trebuit să fie o gălăgie infernală (dar astfel nu am fi putut auzi dialogurile), uneori efectele grenadelor sunt devastatoare, alteori, aceleași grenade parcă sunt pocnitori de revelion, acum e lumină, apoi imediat se face întuneric, de afară ferestrele casei sunt curate, dinăuntru sunt murdare ca dracu, barba unui personaj crește al naibii de repede, chestii minore care trag un pic filmul în jos, nu e film de duzină, deci asemenea greșeli nu prea sunt de iertat.
Probabil că nu am reușit să transmit tot ce aveam de gând dar asta ar fi însemnat să divulg mai multe din film.
Per total, un film despre absurditatea cruntă a războiului, bun dar nu foarte bun, nu pot spune că e distractiv, că după ce-l urmărești, nu prea mai ai chef de nimic că ești deprimat.
Nota 7 că a avut niște faze care aproape că m-au făcut să pun mâna pe-o batistă.
Trailer
https://www.youtube.com/watch?v=-OGvZoIrXpg