Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(3,5 / 5)
În Lion avem parte de-o dramă semi-lacrimogenă în care un puștan de 5 anișori se rătăcește de turma sa și încearcă să-și găsească drumul spre casă.
Saroo și fratele său mai mare, Guddu, fac parte dintr-o familie așa cum sunt zeci de milioane în India, adică sărace până la punctul de a redefini cuvântul din dicționar.
Rupți în gură de foame și în cur de haine ponosite, murdari din cap până-n picioare, cei doi își petrec zilele fie ajutându-și mama la cărat pietre, fie făcând diverse munci și furtișaguri pentru a-și procura hrana zilnică.
Într-o noapte Guddu, la insistențele lui Saroo, îl ia pe acesta la muncă nocturnă, fără să știe că de aici vor începe toate problemele familiei (nu că ar fi fost totul pe roze până acum).
Ajunși într-o gară, cei doi se pierd unul de celălalt și Saroo se trezește într-un tren care-l ține captiv timp de câteva zile și-l duce la mama dracului, tot în India, dar atât de departe încât se schimbă limba.
Neînțeles de oameni, cuplat cu faptul că nu are suficiente detalii despre familia sa (nu știe cum o cheamă pe mă-sa), bașca faptul că numele orașului natal îl pronunță complet greșit, devenind astfel imposibil în acea vreme să-i fie găsită familia, Saroo devine un copil al străzii, ulterior ajunge într-un orfelinat care arată mai mult a abator uman, apoi este adoptat de o familie de australieni.
Și sărim 20 de ani înainte când prăpăditul de indian murdar și firav s-a transformat într-un specimen numai bun de reproducere, dar tocmai acum îl lovește la temelie dorul de familia indiană. Și cum tehnica a avansat și a fost inventat Google Earth, Saroo se pune pe-o muncă sisifică, încercând să-și aducă aminte fragmente de informații din copilăria sa pentru a-și găsi casa părintească.
Cum sunt o brută lipsită de inimă, mă așteptam la ceva mai mult de la acest film, dacă mă duc la o dramă, pentru mine, să fie cu adevărat bună înseamnă să prăpădesc măcar câteva șervețele. Aici nu a fost cazul.
Lion are două părți distincte, diferite de la hindi la bengali. Prima parte a fost cea interesantă pentru că acțiunea s-a concentrat în India, pe zbaterile micuțului Saroo de a supraviețui într-o țară haotică, plină căcălău de oameni cărora li se rupe de un puștan jegos, și când li se rupe, asta se întâmplă cu un scop murdar în minte.
Urmărind acest film îți dai seama cât de privilegiați suntem și cât de penibili suntem când ne văităm de niște chestii absolut nesemnificative, triviale, de unde și sintagma „white people problems”. Saroo trebuie să se lupte cu foamea, cu mizeria, cu pedofilia, cu fuga de bătaie, cu frigul, cu oameni nenorociți și asta doar pentru a supraviețui zilei de astăzi ca mâine să o ia de la capăt. Saroo nu este văzut ca un copil ci ca o marfă perisabilă care trebuie consumată cât mai repede pentru a nu se strica. Și tot acest furnal nemilos căruia trebuie să-i supraviețuiască îl transformă subit pe Saroo într-un om bătrân, așa cum se vede după mâinile care arată mai degrabă ale unei persoane mult mai aproape de moarte decât de naștere.
Suferi pentru Saroo, empatizezi cu el, îi ții pumnii să treacă și de ziua asta și să o prindă pe următoarea, te implici emoțional în film, simți că te cuprinde o stare de ….
Și apoi filmul trece în partea secundă cu un Saroo matur, educat, care a beneficiat de dragostea părinților adoptivi, chiar pot spune că este privilegiat și cu toate astea începe subit să-l roadă dorința de a-și regăsi familia. Aici deja Lion o dă în bălării sentimentale, în viziuni repetate care la un moment dat enervează, prezentând fix acele „white people problems” care par derizorii comparativ cu suferința prin care a trecut Saroo în copilărie.
Fiind o poveste adevărată, nu este greu de închipuit finalul, acolo da, pot spune că am vărsat o lacrimă, dar mai mult din inerție, că asemenea momente, oricâte ai vedea în filme, generează același efect acvatic.
Puradelul de-l joacă pe Saroo este de excepție, uneori aveam impresia că regizorul a urmărit în viața de zi cu zi un puștan indian, că este un documentar, nu un film. Sunny Pawar merită toate laudele, că ăia mari, Dev Patel și Nicole Kidman, sunt în nota obișnuită.
Lion arată superb în mizeria lui, sună cam antagonic, dar așa este, prezintă uneori niște imagini incredibil de frumoase, care te duc într-o stare de vis paradisiacă și apoi te lovește brusc cu jegul Indiei sărace care colcăie de sărăcie, boli, prostie, ignoranță, hoție dar în care găsești oaze de alinare sufletească.
Zic că se putea un pic mai bine în partea secundă care a tras Lion în jos, dar mă știu cum sunt în fața unor asemenea filme și probabil nota de 7 va fi considerată destul de mică, dar am o anumită ștachetă pentru drame care trebuie depășită pentru a le trece în categoria filmelor foarte bune, iar Lion nu a trecut-o, mai ales că fiind o poveste adevărată, anumite secvențe nu te luau prin surprindere pentru să știai finalitatea lor asta dacă aveai habar despre poveste. Și eu am avut.
Dar putem trage o povaţă din film, nu te mai văieta tâmpitule că mănânci pâine veche de-o zi, ai fi preferat să mănânci din gunoi să supravieţuieşti? Şi de aici putem elabora şi extinde această povaţă la multiplele faţete ale vieţii cotidiene care ni se pare banală dar de excepţie când facem comparaţia cu zone cu adevărat defavorizate.
Trailer:
