Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Bunicul Sylvester Stallone s-a întors să încheie și franciza Rambo cu al cincilea film numit sugestiv Last blood.
John Rambo a îmbătrânit, s-a așezat la casa lui, s-a făcut fermier, antrenează cai în mijlocul pustietății, și o are alături pe Gabrielle, o adolescentă care a crescut timp de 10 ani sub protectoratul lui Rambo.
Numai că viața idilică se schimbă brusc în momentul în care Gabrielle află pe unde își duce veacul tac-su care a părăsit-o de mică și, cum are mâncărimi în dorsale, pleacă să-l caute în Mexic.
Lui John Rambo asta nu-i pică deloc bine și nu poate sta locului, mai ales că miroase ceva în neregulă.
Și pleacă în căutarea fetei ca un câine neobosit asmuțit pe pradă.
Povestea nu excelează pe partea de intrigă intricată, este simplă, la obiect, așa cum șade bine unui astfel de film.
Cea mai mare bilă neagră a filmului Rambo: Last blood este trailerul, care arată foarte multe dintre bunătăți, așa că vă sfătuiesc să ocoliți orice video ce are legătură cu filmul.
După o vară doldora de dezamăgiri pe bandă rulantă, niciun film avut pe radar neridicându-se la așteptările mele, ei bine, iată de unde vine surpriza, Rambo: Last blood este senzațional ca film de acțiune.
Nu este un film bun cu adevărat în general, ca scenariu, intrigă și alte cele, dar ca acțiune? Pfoai, de mult nu am mai fost atât de satisfăcut de 30 de minute de acțiune pură neîntreruptă.
Nu vreau să vă tai din entuziasm, dar Rambo: Last blood durează mult până se pornește, practic în primele două treimi din film acțiunea lipsește cu desăvârșire, sunt aruncate câteva crâmpeie cât să nu murim de foame, dar nu este suficient.
Însă dacă aveți răbdare și ajungeți la atracția principală, veți avea parte de un rollercoaster plin de adrenalină de toată frumusețea.
Prima jumătate este dedicată prezentării personajului John Rambo, cel de acum, mai hodorog, și nu credeam vreodată că un film cu Rambo îmi poate da cep lacrimilor, dar uite că s-a întâmplat aici.
Sylvester Stallone interpretează minunat personajul legendar cu mintea bântuită de erorile trecutului și de ororile războiului.
Este clar un film realizat în stilul anilor `80 căruia i se rupe de normele morale și sociale actuale și asta este revigorant.
Nu reinventează genul, nu este o capodoperă, scenariul este redus la forma lui brută, fără briz-briz-uri inutile, dar este și foarte eficient, plus că merge într-o direcție sumbră, lipsită de speranță.
Nu credeam că va deveni atât de întunecat pe alocuri și asta mi-a plăcut pentru că m-a luat prin surprindere și a dat o tușă suplimentară de gravitate filmului.
Inamicul este unul ce urmează stereotipul clasic al mexicanului traficant de droguri și carne vie, dar pe care îl urăști din toți bojocii pentru că o iei personal, parcă ție ți se întâmplă nenorocirile din film. Nu este unul care vrea să distrugă toată lumea, ci este unul care face rău unei persoane pe care o îndrăgești, de care ești apropiat și ăsta este cel mai nenorocit tip de răufăcător. Ți se rupe de un continent sau o planetă, pentru că habar nu ai cine-s miliardele de morți, dar suferi pentru cineva cunoscut. Mai lepre și scursuri infecte de atât nici că nu există și tu, ca simplu spectator, parcă vrei să muști dintr-o beregată, atât de mult te dezgustă nemernicul diabolic.
Ce să mai zic de Rambo, care este un vulcan fierbând ce stă să explodeze. Simți furia ce i se acumulează în suflet doar din priviri și din replicile tăioase, spuse pe vocea aia gravă, îmbătrânită și suavă care te alintă, dar îți și dă de înțeles că urmează iadul pe pământ prin modul în care se aruncă fără frică în mijlocul unui puhoi de inamici fără măcar să-i tresară un mușchi. Moartea își atârnă coasa-n cui și ia vacanță pentru că Rambo se ocupă el de toată treaba ei.
Filmul se lungește destul de mult până ajunge la acțiunea promisă, dar Dumnezeule, cât de satisfăcătoare este pentru că simți că are miză și ești personal implicat în secvențele brutale. Tremuram de emoție și bucurie copilărească știind ce-i așteaptă pe căcănarii care-l luau la mișto pe Rambo
Și avem parte de o simfonie poetică a violenței necizelate, neprelucrate, brute, grosolane, realiste, adică pe placul meu. Finalul aduce a un Home Alone adult sau The equalizer 2, dar făcut bine.
Probabil sunt sub influenta adrenalinei pompată de film și sătul de filmele de acțiune făcute pentru cei mici în care nimeni nu pățește nimic și toți ăia răii adorm doar dacă te uiți urât la ei sau îi cerți viguros, dar urla sufletul în mine de bucurie cu fiecare gât tăiat, loveam cu pumnii în aer cu fiecare cuțit împlântat în inimile nemernicilor, simțeam cum îmi sare din grafic nivelul de testosteron cu fiecare ciozvârtă de carne smulsă din trupul răufăcătorilor și cum îmi crește pulsul la cote alarmante cu fiecare vas de sânge golit de conținut în cele mai grotești moduri.
Experiența a fost augmentată și de faptul că exact când se pornea acțiunea brutală, primordială, s-a luat curentul în sală taman când sângele stătea să dea în clocot și această așteptare cauzată de filmus interruptus până la reluarea peliculei a crescut și mai mult tensiunea.
Cu un fir narativ simplu, fără mize extravagante de salvare a planetei, doar cu Sylvester Stallone făcând ce știe cel mai bine, Rambo: Last blood este filmul de acțiune al anului 2019, sângeros, foarte brutal și fără menajamente pentru sensibilitățile exagerate ale spectatorilor pămpălăi ce se ofensează din orice.
Sunt și nostalgic, mai trec cu vederea câteva hibe, că am crescut cu Rambo și seria asta, spre deosebire de Rocky, nu are niciun film slab, așa că îi dau un 9. Da, ați citit bine, Rambo: Last blood primește un 9 și, foarte probabil, intră în competiția pentru topul de onoare al anului 2019.
(4,5 / 5)
Trailer:
