NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Mai e loc de încă un film despre Iisus? The Carpenter’s Son zice că da.
📖 Premisă
Băiatul (Noah Jupe – Hamnet) are 15 ani și trăiește alături de Maria și Iosif. Mă rog, în generic sunt The Boy, The Carpenter și The Mother, dar nu trebuie să fii mare specialist în Noul Testament ca să-ți dai seama despre cine este vorba.
Familia încearcă să rămână cât mai puțin vizibilă într-o lume în care diferența dintre miracol și vrăjitorie poate însemna foarte repede diferența dintre viață și moarte.
Iosif îl crește ca pe propriul fiu, îl învață meseria de tâmplar și încearcă să-i țină sub control atât curiozitatea, cât și puterile care încep să iasă tot mai des la suprafață.
Numai că Yeshua începe să pună întrebări. De ce este diferit? De ce părinții lui par permanent speriați? De ce Iosif refuză să-i spună anumite lucruri?
Lucrurile se complică după întâlnirea cu Lilith, o fată mută care îi strecoară îndoiala că bărbatul pe care îl numește tată nu este, de fapt, părintele lui biologic.
Apoi se bagă-n horă și Satana.
💭 Comentariu
Filmul lui Lotfy Nathan, inspirat liber din Evanghelia apocrifă a copilăriei după Toma, mută povestea în Egiptul aflat sub dominație romană și îl prezintă pe Yeshua la 15 ani, într-o perioadă pe care textele canonice practic o lasă goală.
Ideea este foarte ofertantă tocmai fiindcă permite o întrebare aproape imposibil de pus în filmele biblice convenționale: cum ar arăta adolescența cuiva care poate face miracole, dar încă nu știe exact ce este și de ce?
✝️ Iisus la 15 ani nu e tocmai copilul ideal
Yeshua trăiește într-o permanentă stare de alertă. Iosif îi impune reguli, rugăciuni, muncă, disciplină și, mai presus de toate, discreție. Fiul trebuie să învețe meseria tatălui, să nu pună întrebări și să nu facă nimic care ar putea atrage atenția asupra familiei.
Numai că încearcă să faci asta cu un adolescent care începe să descopere că a fost înzestrat cu GodMode și că poate modifica realitatea din jurul lui.
În loc să construiască un Iisus perfect, calm și omniscient încă din adolescență, filmul îl tratează ca pe un tânăr confuz, curios și uneori periculos.
Problema e că puterile vin înainte ca băiatul să fie suficient de matur ca să știe ce naiba să facă cu ele.
Aici apare un conflict pe care The Carpenter’s Son îl atinge de câteva ori foarte bine: ce faci când ești tatăl unui copil pe care trebuie să-l protejezi, să-l educi și, în același timp, să accepți că este ceva incomparabil mai important decât tine?
Filmul găsește întrebarea potrivită, dar nu știe întotdeauna ce să facă mai departe cu ea.
🙏 Iosif se roagă. Apoi se mai roagă puțin
Nicolas Cage (Con Air) îl interpretează pe Iosif ca pe un om consumat de frică. Nu e patriarhul liniștit din iconografie, ci un individ care pare că a petrecut ultimii 15 ani așteptând să-i spargă cineva ușa și să-i omoare familia.
Ca idee, îmi place.
Iosif nu știe dacă trebuie să aibă mai multă încredere în Dumnezeu, în Maria, în Yeshua sau în propriul instinct de supraviețuire.
Credința lui nu-i aduce liniște, ci devine aproape o obsesie defensivă. Se spală, verifică, suspectează, recită rugăciuni și încearcă permanent să țină răul departe.
Doar că Lotfy Nathan repetă mecanismul până îl tocește.
Psalmul 91 revine atât de des încât, spre final, există șanse serioase să ieși din film mai pregătit pentru seminarul teologic decât pentru discuția despre cinema.
Iar Cage, surprinzător, nu este Cage-ul pentru care probabil a venit o parte din public. Nu avem nebunia delicios de imprevizibilă din rolurile lui celebre, ci o interpretare voit apăsată, aproape permanent încruntată.
Personajul are momente în care crapă și lasă furia să iasă la suprafață, dar filmul îl ține atât de mult în aceeași zonă de teamă și paranoia încât până și exploziile sale încep să semene între ele.
Cât despre Maria? Ea rămâne undeva între cei doi, dar filmul nu o bagă prea mult în seamă.
FKA twigs (The Crow) are mai degrabă rolul de amortizor între paranoia lui Iosif și revolta băiatului decât un personaj cu adevărat construit, ceea ce e păcat într-o poveste care tocmai despre dinamica acestei familii vrea să vorbească.
😈 Surpriză: Satana salvează distracția
Lucrurile devin considerabil mai interesante când apare Străinul, interpretat de Isla Johnston, adică Satana.
Și aici filmul face cea mai inspirată alegere a sa: diavolul nu vine cu coarne, foc și voce de Darth Vader. Vine cu întrebări.
Nu încearcă atât să-l sperie pe Yeshua, cât să-l convingă că părinții lui îl mint. Îi arată cruzimea oamenilor, îi hrănește îndoiala și îi oferă ceea ce Iosif refuză să-i dea: explicații. Tentația nu este plăcerea, bogăția sau puterea. Este adevărul.
Asta e mult mai interesant.
Satana înțelege foarte bine vulnerabilitatea adolescentului din fața lui. Yeshua vrea să știe de ce este diferit, de ce Iosif îi ascunde lucruri, cine este cu adevărat tatăl său și ce urmează să i se întâmple. Iar diavolul nu trebuie decât să deschidă câteva uși pe care părinții le țin încuiate.
Și aici e ironia mișto a filmului: dintre toți, tocmai Satana e ăla care pare dispus să-i spună băiatului lucrurile pe care părinții lui le ascund.
Păcat că filmul nu petrece mai mult timp aici.
👀 Lumea care se sperie de orice
Oamenii intră în panică absolută cu o eficiență impresionantă. Cineva atinge un bolnav? Nenorocire. Se întâmplă ceva inexplicabil? Vrăjitorie. Moare cineva? Belial. Mai lipsea unul să strige că sigur e de la vaccin și aveam Facebook-ul complet.
Gluma la o parte, isteria colectivă ar fi trebuit să creeze sentimentul că familia poate fi descoperită și ucisă în orice clipă.
Numai că reacțiile sunt atât de repetate și atât de apăsat jucate încât amenințarea începe să devină zgomot de fundal.
Realizezi doar că în urmă cu două milenii oamenii erau înapoiați. Deși, dacă te uiți azi și afli că unii atacă o ambulanță albă, pentru că au văzut ei pe TikTok că ambulanțele negre răpesc copii pentru organe, îți dai seama că lucrurile nu au evoluat prea mult.
🌑 Horror? Da, dacă insistăm
The Carpenter’s Son este promovat și ca horror supranatural, însă ar fi bine să nu intri la el așteptând ceva apropiat de horrorul clasic. Chiar Cage a descris povestea mai degrabă prin prisma familiei și a unei crize existențiale decât ca pe un simplu film de groază.
Există imagini întunecate, viziuni, șerpi, boală, amenințare și o atmosferă permanent apăsătoare.
Dar frica propriu-zisă apare rar. Filmul preferă neliniștea religioasă în locul sperieturii, ceea ce nu ar fi deloc o problemă dacă tensiunea psihologică ar compensa.
Doar că, de multe ori, nu compensează.
La un moment dat ai nevoie și de poveste, nu doar de oameni care se uită îngrijorați unii la alții la lumina lumânărilor.
🏆 Verdict
Și aici rămâne frustrarea mea cu The Carpenter’s Son. Nu mi se pare deloc un film prost în sensul clasic. Mi se pare mai degrabă un film care avea în mână ceva mult mai bun.
Conflictul central este excelent: un adolescent începe să înțeleagă că tatăl care l-a crescut nu este tatăl lui adevărat, descoperă că posedă o putere pe care nici el nu o pricepe și, exact când familia refuză să-i ofere răspunsurile de care are nevoie, apare Satana și începe să umple golurile.
Acolo era filmul.
Nu în rugăciunea repetată pentru a cincea oară. Nu în încă un sătean care strigă că băiatul este necurat. Nu în încă o criză de panică a lui Iosif.
The Carpenter’s Son putea fi o poveste tulburătoare despre credință, paternitate și liber-arbitru, cu un Iisus prins între Iosif, care îl iubește atât de tare încât ajunge să-l sufoce, și Satana, care pare să-i ofere libertatea pe care o caută, numai că, evident, nu din bunătatea inimii.
Uneori chiar devine filmul acela. Doar că niciodată pentru suficient de mult timp.
Trailer
