NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
În România, ecranele IMAX aflate sub stăpânirea lui The Odyssey au fost preluate de The End of Oak Street.
📖 Premisă
Suntem în 1982, într-un cartier liniștit din Detroit. Familia Platt, adică Denise (Anne Hathaway – The Devil Wears Prada 2), Greg (Ewan McGregor – Doctor Sleep) și cei doi copii ai lor, nu traversează tocmai cea mai fericită perioadă.
Greg a rămas fără loc de muncă și s-a apucat să livreze pizza ca să mai aducă niște bani în casă. Denise trebăluiește pe ascuns la un roman, iar relația dintre cei doi scârțâie tot mai tare.
Copiii simt și ei că este ceva în neregulă între părinți, chiar dacă adulții încearcă să ascundă problemele sub covor.
Apoi vine furtuna.
O sferă ciudată de lumină apare în mijlocul străzii și, bum, întreaga Oak Street ajunge în era dinozaurilor.
💭 Comentariu
Nu vă așteptați la explicații kilometrice despre găuri de vierme, paradoxuri temporale și fizică cuantică. Filmul îți oferă strict cât ai nevoie și apoi trece la partea importantă: supraviețuirea.
Dacă ai văzut trailerul, știi în mare ce primești. Dinozauri, un cartier american liniștit și o familie care încearcă să nu devină meniul zilei.
N-o să vă țin o prelegere despre ce mare revoluție cinematografică e filmul. Pentru că nu este.
Și totuși, The End of Oak Street reușește să fie unul dintre cele mai captivante filme cu dinozauri pe care le-am văzut de multă vreme. Principalul motiv este David Robert Mitchell, regizorul lui It Follows, care înțelege că un monstru devine mult mai înfricoșător când nu ți-l bagă permanent în față în full CGI.
🍿 Cum să termini popcornul înainte să înceapă acțiunea
Da, filmul nu pornește ca David Popovici în competițiile de înot. Are nevoie de ceva timp ca să se urnească.
În jur de jumătate de oră. Ai timp să termini popcornul, să bei jumătate din cola și să te întrebi dacă nu cumva ai intrat din greșeală la o dramă de familie despre șomaj, căsnicii obosite și oameni care nu mai știu exact ce vor de la viață.
Dar partea asta nu este complet inutilă. Mitchell îți arată o familie deja fisurată înainte ca primul dinozaur să apară. Greg și Denise se ceartă, frustrările s-au adunat, iar copiii sunt suficient de mari încât să simtă că părinții lor nu mai sunt tocmai echipa ideală.
Așa că, atunci când Oak Street ajunge în preistorie, problema nu este doar „cum scăpăm de dinozauri?”, ci și dacă oamenii ăștia mai sunt capabili să colaboreze când chiar contează.
Și, odată ce începe nebunia, filmul își schimbă complet viteza.
🎭 O familie credibilă înainte să înceapă nebunia
Anne Hathaway și Ewan McGregor nu sunt aici doar ca două nume mari puse pe afiș. Cei doi vând destul de bine tensiunea dintre Denise și Greg, un cuplu care avea probleme serioase cu mult înainte să le apară dinozaurii în fața casei. Certurile și frustrările lor nu sunt împinse exagerat în melodramă, iar asta face familia mai credibilă.
Mi-au plăcut și Maisy Stella și Christian Convery (Cocaine Bear) în rolurile copiilor. Nu sunt niște personaje introduse doar ca să țipe, să se piardă și să oblige părinții să alerge după ele. Au suficientă personalitate cât să conteze în dinamica familiei, iar chimia dintre cei patru ajută mult în prima parte, când filmul încă își pregătește terenul pentru invazia preistorică.
Și, spre surprinderea mea, mai toată lumea ia decizii raționale în condițiile date.
🦖 Dinozauri arătați cu zgârcenie, dar exact cât trebuie
Regizorul nu transformă filmul într-o paradă CGI.
În mare parte, dinozaurii sunt văzuți printre garduri, prin ferestre, după colțuri, prin ceață sau doar pentru câteva secunde. Uneori îi auzi înainte să-i vezi.
Da, se face economie de buget, dar nu și rabat de la calitate.
În loc să arunce permanent creaturi uriașe pe ecran doar pentru a demonstra cât de mulți bani s-au cheltuit, filmul preferă sugestia și tensiunea.
Când dinozaurii apar cu adevărat, efectele arată foarte bine, iar faptul că nu sunt expuși permanent îi face să pară și mai periculoși.
Cu alte cuvinte, nu trebuie să arunci 200 de milioane de dolari în CGI ca să faci un dinozaur înfricoșător. Uneori ajunge să-l auzi respirând după gard.
🔊 Sunetul e cheia
Sunt câteva sperieturi foarte bine plasate, bazate și ele pe sunet, dar atenție: zgomotul face parte integrantă din decor, nu este adăugat artificial doar ca să te sperie.
Mitchell se folosește foarte bine de ceea ce există deja în scenă, iar uneori un zgomot aparent banal este suficient să te ia prin surprindere. Mă rog, un dinozaur este orice, numai banal nu, dar ați prins ideea.
Dacă tot sunt la capitolul sunet, trebuie să menționez și o excelentă trimitere muzicală la preistorie. Este ușor de ghicit, dar asta nu îi taie din farmec.
🩸 PG-13, dar cu dinți
Deși vorbim despre un film PG-13 sau AG12 la noi, Mitchell împinge destul de serios limitele.
Se întâmplă lucruri brutale, există victime și sunt momente în care filmul devine surprinzător de crud pentru o aventură care, la prima vedere, ar putea părea potrivită pentru toată familia.
Dacă aveți copii mici fascinați de dinozauri, nu este deloc următorul The Land Before Time, decât dacă vrei să le explici celor mici de ce nu trebuie să mângâie un velociraptor.
😳 Imprevizibil exact când trebuie
Pentru un film cu o premisă atât de simplă, The End of Oak Street are câteva momente care chiar m-au luat prin surprindere.
Nu vreau să intru în detalii, pentru că ar însemna spoilere, dar sunt suficiente situații în care filmul nu merge exact acolo unde te-ai aștepta.
🏘️ Jurassic Park vine la tine acasă
Este un fel de Jurassic Park adus în lumea civilizată. Adică fix ce franciza nășită de Steven Spielberg n-a reușit să facă în șapte filme.
Ce mi-a plăcut mult este că dinozaurii nu mai sunt ascunși pe vreo insulă exotică. Sunt lângă casă, printre mașini, garduri, curți și sufragerii. Asta schimbă complet senzația de pericol.
Una e să vezi un T-Rex într-un parc construit special pentru el și alta să-l vezi trecând pe lângă garajul vecinului.
🎵 Familia Flintstone ne-a mințit
Dacă mai era nevoie de o confirmare, filmul demonstrează că Familia Flintstone ne-a mințit toată copilăria.
Conviețuirea dintre oameni și dinozauri pare considerabil mai puțin „Yabba Dabba Doo” atunci când T-Rex-ul nu îți servește drept macara, ci încearcă să te mănânce.
👁️ Jumătate ochi de vultur, jumătate Andrea Bocelli
Dacă e să evidențiez un aspect care m-a scos din sărite, trebuie să spun că Mitchell folosește în repetate rânduri un efect vizual ciudat în scenele de dialog: în spatele personajelor, o parte a cadrului rămâne perfect clară, în timp ce cealaltă este puternic blurată.
Nu știu dacă urmărește să creeze disconfort sau pur și simplu îi place efectul, dar pe mine m-a enervat, am crezut că mi s-au amestecat dioptriile.
După câteva astfel de cadre, aveam impresia că jumătate din cameră vede ca un vultur, iar cealaltă ca Andrea Bocelli.
Acest lucru este extrem de evident în scena în care cei patru pun la cale planul de supraviețuire.
🏆 Verdict
The End of Oak Street e, înainte de toate, un film cu dinozauri care știe să se distreze fără să-ți arunce creaturile în față la fiecare două minute.
Începutul este lent și mi-ar fi plăcut să ajungă ceva mai repede la partea pentru care am venit cu toții, iar acel efect vizual cu jumătate de cadru clar și jumătate blurat m-a sâcâit.
Dar, odată ce Oak Street este teleportată în preistorie, nu mai există timpi morți, dar există mulți morți.
Are suspans, câteva sperieturi foarte bune, momente surprinzător de brutale și suficientă personalitate cât să nu pară încă o copie după Jurassic Park.
Și da, m-a făcut să apreciez faptul că locuiesc într-un loc unde singurele creaturi preistorice sunt vecinii.
🎬 The End of Oak Street rulează din 14 august în cinematografele din România, în formatele 2D, 4DX și IMAX, fiind distribuit de Vertical Entertainment.
Trailer
