Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
După lupte seculare care au durat o săptămână, am reuşit să văd Hereditary, în sală fiind eu cu mine, obligat să cumpăr două bilete, altfel nici acum nu l-aş fi văzut.
Regret cheltuiala dublă?
La dracu nu, aş fi dat înzecit să văd acest film.
Încep cu o recomandare deja clişeică, intraţi la film fără să vedeţi vreun trailer, nu că ar da prea multe din casă, dar este mai bine aşa, eu habar nu aveam cu ce este, auzisem doar că mulţi s-au plictisit la film, spunând că se bazează prea mult pe creier pentru a-l pricepe.
Premisa este una destul de simplă şi relativ banală, pornim în casa unei familii care trece printr-o nouă tragedie (aşa cum avem să aflăm rapid), matroana casei trecând la cele sfinte (oare?) după o lungă suferinţă.
Iniţial avem de-a face cu jelania obişnuită a familiei îndoliate, jelanie inerentă care apare la astfel de tragedii, dar imediat îţi dai seama că este ceva în neregulă de tot cu tot neamul care inhabitează sinistra casă lăsată moştenire de răposată.
Fiica moartei pare că are mansarda şubredă, fata acesteia este un pic mai specială, doar masculii par cât de cât mai ţepeni pe brazda neuronală, familia fiind cunoscută ca fiind cotropită de boli mintale mai ceva ca judecătoriile de politicieni.
Tot ce mai spun din poveste este că încep să se petreacă anumite lucruri, care de care mai ciudate, macabre şi, mai ales, imprevizibile.
Dacă premisa nu este cine ştie ce, vai, a murit aia, acum cică spiritul i se preumblă printre noi, desfăşurarea poveştii şi modul ei de transpunere reuşesc să facă din Hereditary un film cu adevărat înfricoşător care-ți bagă o frică subliminală în minte.
De ce spun asta? Pentru că balansează perfect drama familială care te apasă sufleteşte şi rezonezi cu persojanele care trec printr-un şir nesfârşit de tragedii cu thrillerul psihologic dus pe cele mai înalte culmi şi cu horrorul pur, cu accente de supernatural, neîntinat de păcătoasele jump-scares.
Încă de la primele secvenţe care fac o tranziţie între scene de mi-au picat plombele ca atrase de magnet mi-am dat seama că am în faţă un film bazat aproape în exclusivitate pe atmosferă, pentru că imediat îţi inserează sub scalp o senzaţie de lugubru, simţi tensiunea bolnavă care planează asupra fiecărei scene şi nu prea poţi să pui degetul pe rană, să îţi dai seama exact de unde vine acel sentiment de sinistru care te învăluie ca o ceaţă densă şi nu te părăseşte nici după ce ai ieşit răsuflând uşurat din sala de cinema.
Este unul din acele filme pe care nu poţi să le anticipezi, care-ţi dă informaţii contradictorii, pe de o parte, te întrebi dacă nu cumva tot ce vezi se întâmplă în mintea stricată a personajelor, mai ales ţinând cont de istoria genetică a familiei, sau totul chiar se petrece aievea şi nu o iei şi tu razna alături de personaje.
În încercarea mea de a mă prinde de adevăratul sens al filmului, mi-am lăsat mintea să zburde către cele mai năstruşnice rezolvări, dar nu am putut să anticipez finalul.
Hereditary surprinde prin originalitatea imprevizibilului, te serveşte cu câteva scene de sărit din chiloţi (de preferat ai altcuiva) la care nu te aştepţi şi nu în genul celor clasice, cu uşi scârţâitoare din senin sau cu veşnica linişte subită urmată de o bubuitură puternică de-ţi sare inima din piept.
Nu, aici totul vine natural, este bine construit filmul, are speriteuri cu adevărat autentice, pe tot parcursul lui Hereditary m-am simţit ca şi cum aş fi avut milioane de păianjeni intraţi sub piele iar la fazele de apogeu parcă eram pătruns de toată electricitatea statică de pe planetă de aveam pielea ca de struţ, nu de găină, şi rar mi s-a întâmplat asta, dar am simţit o nevoie extremă de a urla pentru a mă elibera de greţoşenia psihică pe care filmul mi-a provocat-o.
Am ajuns şi la actorie şi aici jos pălăria, interpretări absolut perfecte, mai ales pentru mama jucată magistral de Toni Collete, şi Charlie, fetiţa cu niscai probleme mintale, interpretată de Milly Shapiro, care te băga în corzi şi-ţi dă fiori, de ieşi noaptea doar cu lanterna, printr-o simplă aruncătură de privire spre cameră.
Nu prea cred că va obţine aşa ceva, dar părerea mea personală este că Toni Collette merită măcar o nominalizare la Oscar pentru interpretarea sa de clasă mondială, este de-a dreptul un joc actoricesc stupefiant (nu, epitetul nu are legătură cu drogurile).
Ce să mai o dau pe după stâlp, Hereditary începe funebru şi se termină sumbru, lăsându-te cu sufletul pungă şi mintea franjuri şi cu ceva piele năpârlită de la atâtea sperieturi bine plasate şi eficiente.
Aş avea ceva de comentat asupra finalului, care s-a dus într-o direcţie care nu m-a satisfăcut pe deplin și care seamănă prea mult cu un alt film recent (nu spun care), dar la câte scenarii născocisem în cap, era şi greu să se ducă în direcţia dorită.
Mă bucură că de câţiva ani încoace încep să mai răsară astfel de perle de groază din marea înţesată de deşeuri clişeice, este un film aproape de 10 pentru că atinge toate bifele pe care eu le aştept de la un film de groază, dar îi dau un 9 pentru finalul nu prea inspirat şi pentru faptul că m-am trezit pe drum preluând un anumit tic enervant din film (cine l-a văzut, ştie la ce mă refer) şi o să tresar ceva vreme de acum încolo când îl voi auzi.
(4,5 / 5)
Trailer:
