Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Unde dai și unde crapă, așa am pățit eu cu Infinity chamber ăsta. Voiam să revăd Infinity war și căutând cuvântul „infinity‟ în biblioteca P2P, primul rezultat a fost filmulețul Infinity chamber.
Producția vine din zona indie și aparent nici dracu nu l-a văzut dintre critici pentru că pe RottenTomatoes nu are recenzii. Însă premisa, pe cât de simplă părea la prima vedere, mi-a atras atenția, fiind un film minimalist.
Așadar, în Infinity chamber îl găsim pe Frank, un nene ce se trezește captiv într-o camera ciudată, futuristă, ce seamănă suspect de mult cu o celulă de pușcărie.
Debusolat cu privire la prezența lui acolo, Frank este luat în primire de gardianul său, o inteligență artificială denumită Howard, care îi spune că are ca principal obiectiv menținerea în viață a lui Frank, fără a-i oferi alte detalii suplimentare pentru că Howard nu are acces la prea multe informații. Știe una și bună, Frank trebuie să nu crape în camera lui stranie.
După cum era de așteptat, Frank nu vrea să populeze celula cu purecii lui, așadar caută tot felul de manevre pentru a evada. Doar că nu-i chiar atât de ușor să iasă din această Infinity chamber.
Inițial, nu voiam să scriu ceva despre acest film, pentru că startul lui nu este cine știe ce, pare un episod mai nereușit din serialul Black mirror. Dar pe măsura ce acțiunea progresa, neuronii mei se trezeau din somnul cel de veci și puneau mâna pe cazma să sape mai adânc la temelia filmului pentru a dezgropa semnificația premisei și a ajunge la o concluzie pertinentă care să mă satisfacă.
Nici nu mă încumet să mai divulg ceva din ceea ce se petrece în film pentru că orice se poate interpreta în fel și chip, Infinity chamber fiind un mindfuck cu rezultate diferite pentru fiecare urmăritor.
Este un film lipsit de acțiune, se desfășoară în doar 2 locații principale, are multe scene repetitive, că nah, omul este captiv între patru pereți, ce să facă toată ziua?
Dar pe cât de fad este din punct de vedere al acțiunii, pe atât de suculent este în jocuri psihologice cu mintea protagonistului și, inevitabil, și cu a ta pentru că te pune într-o postură ingrată să-ți dai singur seama ce se petrece în acea celulă, nu îți spune nimic concret, doar îți oferă câte un crâmpei de informație și ăla cu două înțelesuri, poate fi fals sau real, în ambele ipostaze te trimite pe un anumit drum.
Filmul scris și regizat de Travis Milloy n-o fi cel mai inovativ, pentru că ideea a mai fost folosită, dar este bine realizat în ciuda bugetului foarte redus și a actorilor de care n-am auzit până acum și nici nu cred că îi voi mai vedea prin altă producție cinematografică.
Infinity chamber este un film care este predispus la multiple dezbateri și interpretări și nu știu care este și cea corectă, poate cea la care m-am gândit eu, sau poate o fi altă interpretare cea bună, cert este că n-am idee unde se află adevărul (știu, este „out there‟, cum zice X-files).
Nu mai trag mâța de coadă cu alte pălăvrăgeli inutile, ăsta este un film ce trebuie văzut având la dispoziție informații cât mai puține, așa că închei pledoaria pentru Infinity chamber oferindu-i lui Frank 8 arome de cafea.
(4 / 5)
