Top AFI 100
Loc 049 – Intolerance
Vizionarea filmului Intolerance a fost testul suprem pentru răbdarea mea ca fan al filmelor pentru că producția semnată D.W. Griffith (cel care făcuse cu un an înainte mult hulitul The birth of a nation) are peste 100 ani vechime, fiind realizată în 1916, alb-negru, mut, cu întreruperi ale filmului pentru imaginile cu liniile de dialog și, asta m-a descurajat inițial, are o durată de aproape 3 ore, încât m-am gândit că o să fie o corvoadă să casc gura la așa ceva timp de 3 ore.
Chiar mă și întrebam înainte să găsesc filmul de ce naiba durează atât de mult, dar m-am lămurit rapid, practic Intolerance este o antologie formată din 4 povești separate ce ar putea reprezenta singure câte un minifilm de sine stătător (ceea ce s-a și întâmplat ulterior cu 2 dintre povești).
Cele 4 povești sunt împrăștiate pe o perioadă foarte vastă, de-a lungul istoriei umanității, atât de diferite ca desfășurare, dar identice la premisă și ca subiect central care stă la bază.
În ordine cronologică avem căderea Babilonului din anul 539 înaintea erei noastre, apoi bine cunoscuta poveste a lui Iisus, sărim un mileniu jumătate până în Franța medievală a anului 1572 în zilele premergătoare masacrului de noaptea Sfântului Bartolomeu, ca ultima poveste să fie plasată în contemporaneitate. Chiar dacă de la film au trecut 100 de ani, povestea cea mai recentă este valabilă și azi. De fapt toate istorioarele prezentate de Intolerance sunt etern valabile, pentru că sunt mânjite de inamicul comun, INTOLERANȚA, sub diverse forme, flagel neobosit care și azi afectează din plin umanitatea. Bine, eu nu i-aș spune neapărat intoleranță, ci prostie, răutate și lăcomie.
Nu stau să prezint dedesubturile fiecărei povești, pe cea despre Iisus chiar nu este cazul să o detaliez, oricum nu se insistă prea mult asupra ei. Nici în Franța nu se pierde prea mult timp, aici faptele oricum sunt istorice, doar că la mijloc, pe lângă intoleranța cu privire la gândirea diferită, se bagă în seamă și pofta carnală care împrăștie tragedie în rândul familiei unei fete, Brown Eyes, o domnișoară drăguță care atrage atenția cui nu trebuie.
Filmul se concentrează pe polii opuși ai acestei călătorii temporale, prezent și Babylon.
De fapt, versiunile restaurate fac asta pentru că este și aici o întreagă poveste. D.W. Griffith, văzând că filmul nu are succesul scontat, a tăiat filmul în patru bucăți, a mai filmat câte ceva și când s-a decis că totuși e bine să reîntregească filmul, nu s-a mai putut. Așa că de-a lungul timpului au fost pierdute multe scene din poveștile cu Iisus și Franța, supraviețuind intacte cele cu Babylon și perioada modernă.
În Babylon, pe lângă festinurile kilometrice desfășurate sub domnia lui Belshazzar, un complot se coace în mintea unui înalt preot ciudos pe Belshazzar. Și aici este inserată o domniță țâfnoasă, cu minte proprie, prima feministă ce nu prea vrea să se ducă la piața de neveste, și care are pe vino-ncoa, căzând cu tronc unui hapciupalitic ce-i va crea multe probleme.
În fine, ultima poveste, cea din perioada modernă, pornește tăvălugul necazurilor de la câteva zgripțuroaice bătrâne (lipsite de castraveți cărnoși de curățat) care nu mai suportă dezmățul generației tinere și vor să-i dea o lecție. Astfel, apelează la buzunarele largi ale unui magnat pentru a le finanța acțiunile de interzicere a consumului de alcool în baruri și a dansului în saloane. Asta declanșează o avalanșă de evenimente tragice, arătând cum funcționează efectul bătăilor de aripă ale unor molii obosite. Printre victimele intoleranței băbăciunilor la buna dispoziție a altora se află și Dear One, a cărei viață este marcată pe vecie cu episoade dese și tragice din această cauză.
Și liantul care ține lipite aceste 4 segmente este reprezentat de o scenă repetată obsesiv cu o mamă ce tot leagănă un copil care poate avea diferite interpretări, cea mai la îndemână fiind trecerea implacabilă a timpului.
Intolerance, spre surprinderea mea, a reușit să-mi capteze atenția în ciuda dificultății de a urmări filmul, mai ales ca urmare a realizării tehnice greu de digerat în zilele noastre.
Segmentul cel mai impresionant a fost, în mod clar, cel din Babylon, o epopee epică grandioasă ce se ține bine din punct de vedere al punerii în scenă a bătăliilor sângeroase chiar și azi. Decoruri spectaculoase, costume extravagante, număr imens de figuranți, animale reale (printre care și elefanți), cascadorii ce frizau moartea și o opulență ieșită din comun fac din povestea din Babylon ceva magnific care ia fața multor producții contemporane. Poate par prea laudativ, dar dacă ar fi colorat filmul, nu ți-ai da seama că este din 1916 (mă rog, poate la modul de editare cam smucit, dar este de înțeles, cinematografia era încă în scutece la acea vreme). Însă nu exagerez deloc, unele cadre luate de la distanță arată eforturile gigantice depuse de oameni la realizarea decorurilor mamut.
Băi nene, și au fost și niște secvențe care m-au lăsat mască pentru că nu mă așteptam ca într-un asemenea film să văd nuditate frontală totală în toată splendoarea ei care azi nu prea apare în filme (doar Lars von Trier se mai ia la trântă cu așa ceva), bașca niște pupături drăgăstoase între personaje de același sex. Am rămas cu WTF la colțul gurii.
Din păcate ritmul nu a fost prea fluent, pe lângă faptul că el era întrerupt de inevitabilele poze cu liniile de dialog sau cu alte informații, de zici că eram la teatru (de multe ori ni se explica modul în care decorurile au fost realizate sau ni se dădeau amănunte despre perioadele respective), există și o alternanță prea frecventă între cele patru planuri temporale care uneori taie toată tensiunea, când devenea mai captivant în modernism, hop, se sărea în Babylon. Când să mă delectez cu un sân voluptuos în antichitate, pac, mă aruncă în muianul urât al Caterinei de’ Medici, cea care a avut un rol major în masacrul mai sus pomenit.
Și cu cât se apropie filmul de finalitatea tuturor poveștilor, cu atât se accelerează această alternanță, de nu mai știam prin ce epocă mai eram.
Deși filmul este alb-negru, se folosesc multiple filtre care conferă anumite nuanțe în momente importante, cum este roșul pe timpul bătăliilor. Și asta reprezintă un element care contribuie la separarea elementelor narative, la diferențierea lor.
Cele patru povești au un element comun, ce pare că nu va dispărea decât odată cu specia umană, anume intoleranța ce îmbracă multe forme aici, opresiune, gelozie, violență, foame de putere, incapacitatea de a accepta alte mentalități, fofoloanca aducătoare de necazuri, ura nejustificată față de semeni, justiția atât de oarbă încât distruge vieți nevinovate, și lista poate continua la infinit pentru că atât de rea este ființa umană.
Și cu această intoleranță duce o luptă perpetuă și adeseori futilă doar dragostea adevărată, ea fiind singura care poate aduce salvarea umanității, ultima rază de speranță ce mai luminează acest ocean de răutate sufletească.
Nu neg că spre final Intolerance a reușit să-mi stoarcă niscai lacrimi la povestea din perioada modernă, pentru că era singura unde nu știam deznodământul și așteptam cu sufletul la gură să aflu dacă se termină tragic sau cu happy end.
Dacă mi se permite, îl pot compara, prin grandoare (păstrând proporțiile), cu trilogia The lord of the rings, numai segmentul din Babylon este suficient să bată la fund multe bătălii din cinematografia modernă.
Eram absolut convins că o să-mi fie foarte greu să-l văd și că o voi face în scârbă, doar de nevoie, dar iată că a reușit să mă țină-n priză pe toată perioada lui.
Fac abstracție de vechimea filmului în ceea ce privește partea tehnică și dau notă pentru fond, nu pentru formă, pentru că subiectul este mai relevant și mai de actualitate mai mult ca oricând (specia noastră ar trebui să se numească UMANĂ, dar cu prefix IN), așa că mă opresc la un 8.
(4 / 5)Trailer
https://www.youtube.com/watch?v=vd6NPuhXUAo