Last night in Soho

Edgar Wright ne propune un alt film original, concepție proprie, după excelentul Baby driver vine cu Last night in Soho, ceva complet diferit față de ce a făcut până acum.

Eloise (Thomasin McKenzie – Jojo Rabbit) este o tânără aspirantă la cariera de designer de modă, știți voi, fandosiții care creează haine pe care niciun om normal la bostanul de Halloween nu le-ar purta. Deși trăiește într-o mică localitate departe de Londra, doar cu mam-mare, că mă-sa hrănește de ceva vreme măruntaiele pământului cu proteine, iată că talentul ei este prezent la datorie și este acceptată la o scoală prestigioasă din Londra.

Nici nu aterizează bine acolo că dă de șicanele inerente la care este supusă de către niște bice englezești fonetice. Sătulă de batjocura kurwelor (am dat-o pe poloneză), Eloise se mută din căminul studențesc într-o garsonieră antică, menținută pe stilul anilor `60, ani care, culmea, o inspiră pe Eloise.

Fericită că a dat gălăgia studențească pe liniștea de băbătâie a acestei locații, Eloise se pune la somnic.

Eh, și de aici intră în acțiune premisa, pentru că Eloise visează (sau este totul aievea?) Londra anilor `60, în speță pe blondina Sandie (Anya Taylor-Joy – Split), o tinerică doritoare de frecat microfonul (nu vă gândiți la prostii) în cele mai fastuoase locații londoneze, că talent are, manager îi mai trebuie.

Eloise nu știe dacă o ia razna sau cumva se teleportează spiritual cu zeci de ani în urmă.

Și de aici încolo tastatura îmi intră în grevă pentru că nu mai vrea să pomenească absolut nimic de poveste.

De ce?

Ehe, pentru că 1. Este păcat să vă deflorez forțat cu privire la acest aspect și 2. A se vedea punctul 1.

Last night in Soho este un film totalmente original și imprevizibil pentru că n-am avut nicio idee cu privire la ce va urma să se petreacă în următoarea scenă. Și tot așa. Scenariul este atât de diversificat încât avem practic 2 filme într-unul.

Prima parte este una jovială, fastuoasă, elegantă, cu tranziții excelente între Londra prezentă, mohorâtă, în nuanțe bolnăvicioase, și cea a anilor `60, plină de neoane incandescente, de glamour și de cabareturi, totul fiind pictat în culori vibrante, vii, cu muzică mișto de tot (ce epitat elegant am găsit și eu).

Partea secundă o ia razna și intră într-o zonă total diferită, un fel de horror psihedelic care te face să te crucești de cât de antagonistă este nebunia psiho din jumătatea a doua față de distracția zurlie de la început.

Din punct de vedere tehnic Edgar Wright nu dezamăgește, filmele lui au un anume stil zglobiu, cu scene care ies în evidență prin încadrarea lor, prin coloristica aleasă, deloc întâmplătoare, și, mai ales, prin muzica de excepție, lucru pentru care regizorul este recunoscut.

Trecerile din prezent în trecut sunt atât de bine implementate încât îmi dădeau frisoane în anticiparea secvențelor în care își face prezența Sandie.

Juxtapunerea prezenței efemere, aproape de basm, a celor 2 personaje generează niște scene care mi-au încâlcit neuronii, uneori nu îmi dădeam seama cum le-a filmat atât de bine.

Filmul nu te ia de prost, se bazează pe inteligența ta pentru că nu se sinchisește să îți explice prea multe despre ceea ce se petrece cu adevărat. Îți înfige câte o idee când și când pe parcurs, subtil, să aibă subconștientul ce să mestece, dar nu știi ce să iei de bun, trebuie să desenezi, chiar și mintal, mai multe schițe pentru a ajunge la designul final care îți aduce satisfacție.

Cel mai revelator lucru pe care îl pot spune despre film fără a dezvălui prea multe este că-i din categoria mindfuck pentru că are un mister greu de descifrat și, de fapt, nici nu știi care este enigma pe care trebuie să o rezolvi, atât de complex și îmbârligat este scenariul.

M-a întors de câteva ori din drum pentru că mi-a făcut țandări impresiile fițoase de mare detectiv pe care mi le țeseau sinapsele puturoase. L-am înjurat de câteva ori că m-a făcut să mă autopăcălesc crezând că am găsit soluția.

Și este și un film de speriat, se bagă și în elemente supranaturale, și deja am scris prea mult.

Cele 2 actrițe sunt de senzație, ambele par niște îngeri, personajul Elooise are așa, un fel mieros de a vorbi, o voce de iepuraș sfios ce îți generează simpatie de parcă-i bibelou, iar Sandie este mai drăcoasă, mai înfiptă, mai înțepată, tot înger, dar din altă categorie, care îți naște hm, niște pofte păcătoase.

Din cauza disonanței extreme în ceea ce privește ritmul (deși pentru mine este datorită), cam lent în prima parte și foarte zvâcnit spre final, și a discrepanței dintre genurile abordate, de la o romanță muzicală în start la un mister detectivist în actul doi la un horror psihologic get beget în final, filmul cred că va tăia audiența în două după un tipar bine stabilit și va înjunghia narativ fără milă în stânga și în dreapta și tare-s curios de reacțiile altora.

Last night in Soho este printre cele mai faine filme pe care le-am văzut anul acesta, cu siguranță tronează în topul originalității și te trece prin multiple stări datorită genurilor diferite abordate. Îți umple sufletul de bucurie de îți vine să fredonezi Downtown, dar iți umple și izmana de transpirație solidă, făcându-te să slobozi celebrul Wilhelm scream.

Este atât de bun în opinia mea personală încât singura critică pe care i-o pot aduce este eterna bubă tehnică a nesincronizării audio. La cât de reușită este muzica din film, aș fi crezut că în sfârșit a fost atins imposibilul, acela de a face să se pupe vorbele cu mișcarea buzelor.

Bine, ar mai fi câteva aspecte legate de ritmul narativ, dar nu pot să mă scap chiar acum pe final, așa că îmi închei recitalul fredonând de 9 ori refrenul melodiei din film.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Hostage: Missing celebrity

Injil, tradus Hostage: Missing celebrity, este un film sud-coreean din 2021, un remake al chinezescului …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *