Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 059 – Nashville
Mi-e greu să descriu în amănunt ce am văzut în Nashville sau, mai ales, ce am reușit să înțeleg.
Filmul durează 2 ore și 40 de minute și este împărțit cam așa: 2 ore de nimic, 30 de minute de melodii country și 10 minute de film pe bune.
M-am scremut până mi-a ieșit pe nas să găsesc o comparație, dar cred că am găsit una bună, imaginați-vă toate personajele din Endgame adunate la un loc atunci când nu au nimic de protejat, nimic de apărat, niciun răufăcător galactic de învins. Și singurul lucru bun de făcut este să sporovăiască despre nimic a la Seinfeld, dar fără absolut niciun haz.
Ei bine, ăsta a fost chinul pe care am fost nevoit să-l suport cu Nashville.
Nici nu știu care mama dracului a fost povestea din film, ce pot să spun este că în capitala muzicii country se strânge o droaie de personaje care gravitează în jurul unui eveniment politic și în cele câteva zile cât are loc acțiunea din film se vorbește non-stop și fără sens.
Nu vreau să se interpreteze greșit sau să se simtă cineva jignit, dar ca să reziști psihic acestui film trebuie să ai ADHD pentru că nu există, cât timp nu se cântă, cadru pe care să se insiste mai mult de 5 secunde, sare cameră de la o scenă la alta extrem de repede, fără să apuci să rumegi cele câteva cuvinte scuipate de personaje, că te trezești imediat în fața altor personaje care au cu totul alte conversații întrerupte, la rândul lor, după câteva secunde pentru că se sare, din nou, la o altă scenă.
La un moment dat nu am rezistat și am urlat la ecran: Rămânea-r-ar vibratoru` mă-tii fără baterii de cameraman neastâmpărat, stai 15 secunde pe o scenă, nu mai freca rapid camera ca pe un handjob ratat, sunt capabil să mă concentrez mai mult timp pe același fir narativ, nu am deficiențe de atenție.
Oricât de binevoitor aș fi, chiar nu am cum să mă prefac că am înțeles ceva din acest scenariu incoerent și neinteligibil.
Când zic că nu se întâmplă nimic, chiar nu glumesc, au fost adunați toți actorii cunoscuți din acea vreme, bașca niște staruri în devenire și i-au pus să recite orice le trecea prin minte, atât de dezlânat pare scenariul care, la câte linii de dialog are, probabil este mai gros decât toate edițiile Bibliei la un loc (sau orice altă carte sfântă, pentru alte religii, nah, să nu fac separatisme).
Nu ai nicio clipă de liniște, este un bombardament supersonic de replici irelevante, care nu contribuie cu nimic la o poveste inexistentă, iar numărul imens de personaje nu face decât să distrugă ideea de caracterizare, ce construcție a personajului să faci când camera nu șade pe el mai mult de 5-10 secunde consecutive?
Printre tinerei se numără Jeff Goldblum care, în cele câteva scene răzlețe în care apare, nu cred că a rostit vreun cuvânt.
Toate cele 24 de personaje sunt principale în Nashville, așa că nu este greu să vă imaginați ce talmeș-balmeș a ieșit.
În cel mai bun caz, dacă mă chinui să găsesc o bilă albă subtilă, pot asemui Nashville, la scară mare, cu Statele Unite ale Americii, o țară în care se vorbește mult și nu se face nimic, în care fiecare se crede important, deși este rahatul de pe bocanci, în care contează să dai din papagal pentru a aburi prostimea și în care nu contează onestitatea, ci cât de ascuțite îți sunt coatele.
Doar la acest nivel satiric pot găsi o interpretare alegorică lui Nashville, că în rest, vai de mine, îmi joacă ochii în cap ca bilele de rulment încercând să-mi aduc aminte vreo 2-3 personaje care ies în evidență.
Marea bilă albă pe care nu am cum să o trec cu vederea sunt melodiile country, culmea, singurele momente de liniște, în care camera nu mai era drogată și stătea locului, doar când se cânta am putut să-mi trag nițeluș sufletul și să-mi răsfăț urechile cu câteva cântece triste, melancolice, profunde și superbe.
În genul acestui film erau făcute comediile românești de la începutul anilor `90, gen A doua cădere a Constantinopolului, un amalgam de actori cunoscuți și atât, în mintea regizorului asta era suficient să ne impresioneze.
Și fiindcă timp de 2 ore jumătate nu se întâmplă nimic, finalul pare unul șocant, dar vine și el din neant, complet neanunțat și nejustificat, deși, dacă mă gândesc mai bine, reflectă o realitate cruntă a zilelor noastre.
Nici nu vreau să-mi imaginez ce proteste ar fi iscat filmul azi dacă într-un studio de înregistrări camera principală era acordată unui cântăreț alb, iar în camera mică era înghesuit un cor de gospel al cărei soliste principale era o femeie albă.
Nashville este primul film din top AFI 100 căruia nu îi dau notă de trecere, și acest 4 pe care îl bifez în catalog este datorat muzicii excelente.
(2 / 5)
Trailer:
