Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Phantom thread este un film nominalizat la Oscar și, aparent, ultimul rol al gigantului Daniel Day-Lewis, așa că nu am ratat ocazia de a-l viziona chiar dacă subiectul este unul dintre cele mai neinteresante pentru mine, moda feminină a anilor 1950.
Daniel Day-Lewis este Reynolds Woodcock (nu râdeți, chiar acesta e numele lui), un mare designer londonez din acea perioadă la picioarele căruia cad toate doamnele din înalta societate aruncând cu bani pe el pentru a-l convinge să le croiască niște rochii mirifice.
Numai că el nu se vede ca un creator de rochii pentru bogătane, ci ca un artist care creează opere de artă purtabile și trebuie să meriți să fii îmbrăcată de-o creația a sa.
Ajutat de sora lui, Cyril, Reynolds își petrece majoritatea timpului desenând, creând și croind cele mai sofisticate rochii (adică așa cred, că-s sofisticate, nu mă pricep).
Și cum are nevoie de un model perfect pentru inspirație, dă într-o cârciumă uitată de lume, în mijlocul lui nicăieri, peste Alma pe care o teleportează în casa lui pe post de model, muză și, ulterior, de iubită.
Cam asta este toată povestea filmului, întreaga acțiune se petrece în mare parte într-o singură locație și avem parte de îndelungi scene, care mai tandre, care mai tumultoase, între Reynolds Woodcock și Alma.
Trailerul este unul dintre cele mai mincinoase pe care le-am văzut pentru că m-a făcut să cred că voi avea parte de un thriller în lumea modei, cu Woodcock cosând niște mesaje secrete în croiala rochiilor și deja începusem să îmi fac tot felul de scenarii în cap, o fi spion, o fi vreo vânătoare de comori, și câte și mai câte.
Păcate amărâte, acest fir narativ este unul foarte deșirat, Phantom thread este doar o poveste de dragoste țăcănită între două personaje nu prea sănătoase pe la materia cenușie care nu pot trăi unul cu altul, dar nici despărțiți.
Filmul este destul de plictisitor, a fost ca și cum aș fi deschis geamul și mă uitam în curtea vecinului la viața lui de zi cu zi.
Nu se întâmplă absolut nimic cu adevărat interesant care să justifice cele peste două ore de film, avem parte de niște secvențe încetinite până la disperare, de un dialog atât de lent încât aveam impresia că filmul vrea să mă hipnotizeze, urcă personajele într-o veselie scările casei de am făcut eu mușchi la picioare și am ieșit cu o foame de lup la câte mic-dejunuri am fost nevoit să asist.
Și ce să mai zic de scenele cu probat de haine, nici la o prezentare de modă nu cred că vedeam mai multe rochii probate așa cum am văzut în acest film.
Da, știu, toate au fost necesare pentru a construi personajul tipicar până la absurd interpretat de Daniel Day-Lewis, înțeleg că nu m-am încadrat în audiența țintită de film, dar nici nu am înțeles rostul acestuia, pentru că nu are început, nu are sfârșit, ne aruncă direct în mijlocul acțiunii (vorba vine acțiune), hai să zic că nu m-a deranjat prea tare faptul că m-a salvat de veșnica pomenire, pardon, povestire de început, și mi l-a aruncat direct în retină pe Reynolds, dar la modul în care se termină filmul mi-a dat impresia că se putea întrerupe în orice alt moment și aceeași finalitate ar fi avut.
Probabil sunt eu dobitoc de nu am priceput subtilitățile scenariului, dar tot ce am văzut, dând la o parte ambalajul modei, a fost doar o simplă relație toxică între doi oameni cu probleme de comportament, nimic deosebit care să merite o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film.
Cât despre actorie, aici mi s-a părut că Daniel Day-Lewis a primit nominalizarea doar din inerție, este suficient să apară într-un film că pac, primește nominalizare, la fel cum se întâmplă și în cazul lui Meryl Streep.
Nici pe departe nu se justifică această nominalizare, tot ce a făcut Daniel Day-Lewis în Phantom thread a fost să deseneze, să aibă niște izbucniri de furie urmate de-o calmare rapidă, să demonstreze o meticulozitate ieșită din comun când venea vorba de gesturi simple și multe scene de hlizit fasolea, de belit ochii, de aveam impresia că a înghețat proiectorul,.
Nu spun că a jucat prost sau mediocru, el este întotdeauna bun, se contopește cu personajul interpretat, dar nu cât de-o nominalizare.
Regizorul Paul Thomas Anderson reușește să recreeze la perfecție atmosfera unei Londre dintr-o perioadă romantică și, în același timp, să imprime o senzație de claustrofobie intimă prin relația disfuncțională dintre cele două personaje principale, Reynolds și Alma.
Aici nu prea pot comenta negativ, mai ales că mi-a servit și o coloană sonoră pe măsură susținută de o orchestră simfonică și asta a dat o tentă de nobilitate, chiar de regalitate, acestei atmosfere.
De regulă sunt un fan al filmelor acestui regizor, evident, favoritul fiind, de departe, There will be blood care i-a adus lui Daniel Day-Lewis al doilea din cele trei Oscaruri, doar că pe acest Phantom thread nu am știu de unde să îl apuc, nefiind pe aceeași lungime de modă cu povestea și mai mult de un 6 un pot să îi dau, probabil este mult prea sofisticat pentru gustul meu, sau poate chiar este așa cum l-am perceput.
(3 / 5)
Trailer:
