Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1951
Intră în scenă marele Akira Kurosawa cu Rashômon, unul dintre cele mai cunoscute filme din istoria cinematografiei.
🎬 Rashômon – Premisă 📖
Afară plouă de rupe ca-n potopul lui Noe și ne găsim adăpost sub ruinele unei clădiri nipone.
Aici dăm peste niște țărani, că sigur nu-s de viță nobilă, care sunt bulversați de un proces la care au luat parte.
Povestea pe care au auzit-o este atât de fantasmagorică și greu de crezut încât mirarea li s-a întipărit pe chip și nici măcar câteva perechi de palme peste față nu-s capabile să-i bage înapoi în simțiri.
Oare despre ce o fi vorba?
Nu vă țin pe jar, că timpu-i scurt și prețios.
Pare-se că un samurai a fost mătrășit într-o pădure, iar mireasa lui a fost batjocorită.
Este suficient să spun că nu va mai lua vreodată parte la festivalul cireșilor albi pentru că asta presupune să aibă onoarea intactă.
Pentru a ne lămuri care-i treaba cu această întâmplare nefericită, vom asculta declarațiile martorilor, totul derulându-se în flashbackuri.
💭 Rashômon – Comentariu 🍿
Prima reacție când am început să urmăresc filmul a fost una negativă, de genul „Da` ce seamănă ăsta cu altele deja văzute!!!‟
Apoi mi-am plantat doi pumni în figură și am schimbat macazul pentru că, de fapt, este invers, foarte multe pelicule s-au inspirat din producția de față.
Se spune că a fost atât de influent încât tehnica folosită de scenariu este numită efectul Rashômon.
După cum am menționat la finalul capitolului anterior, prea puține se petrec în timp real și noi trebuie să punem cap la cap mărturiile celor care au fost prezenți la crimă.
Cum este de așteptat, că așa se întâmplă în toate procesele, minciuna este regină, iar adevărul stă pitulat într-un colț, sfrijit și fricos să iasă la iveală.
Fiecare spune altceva, uneori cu totul altceva, astfel încât misterul se adâncește cu fiecare rememorare a acelor evenimente.
La început lucrurile par destul de clare, Tajômaru (marele Toshirô Mifune – Seven samurai), un netrebnic certat cu legea, este culpabilul, el mătrășindu-l pe samurai și tăvălind-o pe soața acestuia.
Însă pe măsură ce firul narativ se desfășoară, percepția privitorilor devine tot mai tulbure pentru că unul spune hăis, altul cea și câte capete, atâtea declarații contradictorii.
Chiar dacă tehnica nu este deloc rafinată, fiind la început, recunosc că am fost captivat de ceea ce vedeam și m-am transformat într-un veritabil detectiv în încercarea aflării adevărului.
Cred, însă, că nu acesta a fost scopul principal al filmului, nu a vrut să deslușească ițele acestui caz complicat, ci să realizeze o radiografie măiastră a mentalității umane.
Atunci când adevărul nu se convine apelăm la minciuni care, cu timpul, spuse mult și des, încep să distorsioneze realitatea și ajungem să credem în ele.
Iar memoria aruncă la coșul de gunoi realitatea și o înlocuiește cu fapte pe care le-am creat din dorința superficială și narcisistă de a lăsa o impresie bună în fața celorlalți.
Și nu ar fi ăsta singurul motiv meschin, sunt o grămadă, pe câteva le atinge și acest film, dar nu mai este cazul să vi le reamintesc, că sunt convins că le cunoașteți.
Așadar, Rashômon este un fel de „whodunit‟ în care responsabilul cu aflarea adevărului este spectatorul, dar misiunea este una extrem de dificilă pentru că este greu să separi grâul de neghină.
Nici acum nu-s pe deplin convins că știu exact ce s-a întâmplat în acea pădure între cele trei personaje implicate, știu sigur că samuraiul este mort, este singurul lucru cert din toată această poveste.
Nu am cum să trec cu vederea peste aspectul tehnic al filmului, unul care dă viguros mâna cu genialitatea, mai puțin începutul pe care îl voi porcăi la final.
Am găsit o versiune restaurată și acel alb-negru arată senzațional, iar alegerile regizorale sunt fenomenale.
Felul în care se desfășoară lupta (prezentată de mai multe ori) dintre samurai și inculpat este una haotică și te face să strâmbi din nas la prima vedere.
Cu toate astea, este de un realism strident pentru că doar în filme oamenii se luptă în scheme sofisticate și coregrafii de balet.
Kurosawa a redat o confruntare verosimilă în care combatanții au un singur scop, acela de a rămâne în viață prin orice mijloace și asta duce la mișcări deloc elegante și strategii oneroase.
Eu asta vedeam în zbaterile disperate ale celor doi ce aveau niște chipuri transfigurate, știind că valsează cu moartea și orice pas greșit poate însemna o sabie înfiptă-n trup care va elibera ultima suflare din ei.
Cunoșteam deja deznodământul și cine va triumfa, dar tot am stat cu inima cât un purice urmărind lupta dezlânată în care lovitura fatală putea veni oricând și de oriunde.
Ce m-a fermecat cel mai mult, și m-a cucerit iremediabil, a fost coloana sonoră aleasă cu grijă maximă pentru că, așa am simțit, nimic nu este lăsat la voia întâmplării.
O bună bucată din muzică este vestică și cred că alegerea a fost voită pentru că se potrivește la perfecție cu sensul scenelor în care este folosită. Și doar mi se pare sau chiar seamănă destul de mult cu Bolero-ul lui Ravel?
Regizorul trage niște săgeți pline de venin psihologic către o societate vestică decadentă în care hoția, minciuna, trufia și lăcomia sunt coordonatele principale după care se ghidează.
Singurele ritmuri get-beget nipone apar la final, când se schimbă atmosfera filmului, acolo mesajele transmise sunt cu totul altele, de aceea și muzica însoțitoare își schimbă tonul.
Cea mai puternică scenă la nivel senzorial este una de pe la mijloc în care asistăm la reconstituirea crimei povestită de un personaj pe care nu știu dacă l-ați ghici dacă n-ați văzut deja filmul.
Contrastul dintre ceea ce vezi și ceea ce auzi este foarte puternic și generează o ambivalență totală care bulversează complet creierul.
🏆 Rashômon – Verdict 👍 sau 👎
Nu știu dacă interpretez prea mult și fac niște conexiuni inexistente, însă cred că filmul are o pronunțată componentă socială.
Parcă trage o paralelă între starea de confuzie a poveștii plină de minciuni și civilizația vestică bazată pe masacre, războaie și ocuparea altor teritorii.
Dar și între scenele fericite, că există câteva, și moralitatea milenară niponă.
Deși, dacă este așa, se simte ipocrizia de la o poștă, că nici japonezii nu-s deloc vreo ușă de biserică.
Au și ei o istorie zbuciumată în care și-au făcut mulți dușmani ca urmare a folosirii unor metode pe care acum le blamează la alții, făcându-se că au uitat ce s-a întâmplat în propria lor ogradă.
Sau, că și asta este posibil, dinadins procedează așa Kurosawa pentru a potența importanța subiectului principal, acela al ticluirii unor minciuni care să ne facă să dormim mai bine noaptea.
Ah, că uitam (sic) să zic și despre singura mare belea a filmului. După ce că este scurt și, implicit, nu prea bine dezvoltat, primele 10 minute sunt de pomană.
Kurosawa a patentat și conceptul de „ciorbă lungă‟ pentru că filmul începe cu un preludiu interminabil și repetitiv în care țăranii se tot miră de povestea auzită și se miră, și se tot miră, și iarăși se miră.
Apoi, când credeam că începe acțiunea, mi ți-l arată pe unul alergând prin pădure cu toporu-n cârcă. Și aleargă, și tot aleargă, și iarăși aleargă de-mi venea să-i chem un Uber.
Abia după mai bine de 10 minute intră filmul cu adevărat în pâine.
O fi Kurosawa uriaș, dar asta nu înseamnă că n-o să-l taxez pentru acele momente inutile.
Dacă nu erau repetate scenele de mirare și se fugea mai puțin prin pădure, impactul tot ăla ar fi fost, că m-am prins rapid că la mijloc este vorba despre ceva bizar, nu era nevoie de atâta muncă de convingere.
Acesta este și motivul pentru care am să-i împlânt până-n plăsele „doar‟ 9 pumnale ascuțite.
(4,5 / 5)
Trailer:
