Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Îmi cer scuze dacă nu este tocmai în regulă să atac Rosemary`s baby având în vedere cine-i regizorul.
Adică Roman Polansky, cel care trage la copii, iar titlul filmului este Copilul lui Rosemary, ceea ce poate genera repulsie.
🎬 Rosemary`s baby – Premisă
Un cuplu de tineri frumoși și îndrăgostiți se mută într-un apartament nou. Cum și-l pot permite? Naiba știe.
Ea, Rosemary (Mia Farrow), este o femeie a acelor timpuri, adică una casnică, nu pare a avea un serviciu, deci trebăluiește prin casă.
El, Guy (John Cassavetes – The dirty dozen), este un actor, momentan cam crăpător de foame, dar cu potențial de a rupe fâșul printr-un mare rol pe care-l tot așteaptă să vină.
Vecini cu ei regăsim un cuplu în etate, fără copii, doi bătrânei guralivi din cale afară și băgăreți mai ceva ca polițiștii în sufletul vânzătoarelor de pătrunjel fără autorizație.
Cum Rosemary și Guy sunt în plenitudinea forțelor procreatoare, ea rămâne însărcinată.
Dar ceva pare că nu este în regulă, atenția vecinilor se transformă într-o sufocare exagerată și sinistrul începe să dea târcoale pe la ușa celor doi tineri.
💭 Rosemary`s baby – Comentariu 🍿
Las vrăjeala la o parte și arunc cărțile pe masă, să pornesc cinstit în acest comentariu.
Din punctul meu de vedere, așa cum interpretez eu noțiunea de groază, acest film nu are nicio treabă cu acest gen.
Dramă da, psihologic da, horror pauză.
Dar asta nu înseamnă că nu-i un film bun, din contră, are toate ingredientele necesare de a-ți face mintea terci pentru că scenariul este unul incredibil de misterios.
Este lent ca ritm, poate că se mișcă mult prea molcom de zici că melcul se deplasează cu viteza luminii comparativ cu acțiunea din film, dar totul este bine structurat cu o mână măiastră.
Deși trece binișor de două ore și nu se întâmplă nimic incitant din punct de vedere cinetic, producția fiind statică și rezumându-se la câteva încăperi, există multă efervescență la nivel cerebral.
Filmul este un perpetuu joc de-a leapșa între două concepte, idei, presupuneri, spuneți-le cum vreți.
Fie la mijloc avem de-a face cu o congregație de slalomiste cu mătura prin văzduh, fie mintea lui Rosemary începe s-o ia tot mai mult pe ulei și își imaginează vrute și, mai ales, nevrute.
Așa se desfășoară întreaga peliculă, când alergăm vrăjitoria, când fugărim nebunia.
Și partea cea mai captivantă, de fapt cea care asigură succesul acestui film, este că nu știm, mă rog, nu știu, care este varianta corectă.
Sunt momente în care eram atât de sigur de ceva, că-mi puteam paria primul născut, convins că nu voi pierde, ca apoi să mi se răstoarne percepția cu cracii în sus și să cred în cu totul altceva.
Și uite așa am jonglat pe parcursul filmului cu cele două deznodăminte pe care scenariul le-a conturat cu atâta migală de zici că trăiam pe viu experimentul lui Schrödinger și eu eram pisica lui.
Era deconcertant să urmăresc cum Rosemary se deșira mintal și se descompunea fizic odată cu evoluția sarcinii sale și nu știam care-i motivul.
Oare era cel evident la care creierul se ducea instinctual, din reflex, sau altul, mai subliminal, la care nu voiam să mă gândesc, dar pe care trebuia să-l iau, totuși, în calcul?
Atmosfera construită cu migală de regizor devine tot mai asfixiantă pe măsură ce se adună săptămânile-n uter și enigma se adâncește din ce în ce mai mult.
Desigur, privind retrospectiv, pot spune că acțiunile protagonistei nu-s dintre cele mai strălucite intelectual, dar trebuie să mă raportez la perioada la care se referă filmul.
Altele erau vremurile pe atunci, dinamica relațiilor conjugale se desfășura după alte coordonate, de aceea erau de înțeles acțiunile lui Rosemary.
Sau, mai degrabă, pasivitatea ei.
Știu că am zis la început că nu am găsit vreo broboană de horror în acest film, cel puțin nu la nivel vizual, dar acum mi-am amintit că sunt câteva scene psihedelice, nu lungi, dar impregnate cu o iconografie stranie.
Tulai Doamne, cât de bine joacă Mia Farrow în acest film, cum face trecerea de la gingașa și suava de la început la paranoica și suspicioasă de la final.
Cu toate astea, nu a mirosit vreo nominalizare la Oscar și, culmea, o statuetă a fost luată de Ruth Gordon pentru rol secundar, deși nu prea m-a impresionat.
Dar nah, ce dracului să știu eu, că doar mă uit la filme și atât, nu am studii sau patalama de expert.
🏆 Rosemary`s baby – Verdict 👍 sau 👎
Ce să mai descânt de pomană pe aici, filmul este un thriller excelent care poate fi considerat și de groază de către doamnele care au făcut trecerea către statutul de mamă.
Pe alocuri este cutremurător prin implicațiile sale, unele sugerate, nu spuse direct, dar acesta a fost un aspect care mi-a plăcut enorm.
Nu s-a dat de ceasul morții să ne explice cuvânt cu cuvânt ce se petrece, ne-a lăsat pe noi, privitorii, că pe atunci audiența era inteligentă, să descoperim singuri adevărul.
Nu a fost nevoie să se dea, ca la sugari, să păpăm informații cu lingurița să ne facem mari, ne-a lăsat de izbeliște să se descurcăm că de aia avem creier în cap, să-l folosim.
Tocmai aici a rezidat farmecul peliculei, în atmosfera sumbră și scenariul ambiguu care m-au perpelit două ore mai ceva ca mititeii pe grătar, neștiind care este adevărul.
Când era unul, când era altul, când mă suceam din nou și o luam de la capăt cu supozițiile ghicitoare și bănuielile în orb.
Nu-i chiar un film perfect pentru că, totuși, uneori suferă de o lentoare care nu șade bine poveștii și alteori parcă-i prea insistent cu anumite amănunte.
Dar chiar și așa, rămâne un film memorabil care chiar nu are nevoie de remake-uri pentru că reușește și la peste jumătate de secol de la apariție ă fie în continuare inteligent și lugubru.
Tocmai de asta am să-i cioplesc, gratis, 9 leagăne pentru nou-născuți.
PS. Are și o mică scenă pe stil meta despre care nu am avut habar, abia când am căutat informații despre o anume actriță (că numele îmi părea românesc) mi-a picat fisa și mi-am dat seama la ce s-a referit acea secvență.
(4,5 / 5)
