Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(3,5 / 5)
În San Andreas, nu, nu vă agitați, nu e film bazat pe celebrul joc video, ci cu totul altceva, povestea nu e cine știe ce, aceeași ca în toate filmele de acest gen, așa-numitele disaster movies.
Dwayne „The Rock” Johnson îl interpretează pe Ray, un pilot pe elicopter de salvare din cadrul Departamentului de Pompieri al orașului Los Angeles care-și face treaba extrem de bine și e foarte apreciat de toată lumea. Dar ca tot omul, viața lui e umbrită de un tragic accident, cu toate abilitățile sale, nu a reușit să își salveze una dintre cele 2 fiice de la înec, tragedie care și-a pus amprenta asupra întregii familii, ducând-o în pragul colapsului emoțional, astfel încât soția lui, Emma, îi trântește actele de divorț.
Pe de altă, al doilea fir al poveștii îl urmărește pe Lawrence, jucat de Paul Giamatti, un mare expert în seismologie, care se chinuie să găsească o metodă eficientă de a depista la timp cutremurele, astfel încât populația să poate fi avertizată. Cum-necum, pune la punct un sistem funcțional care nu întârzie să își arate eficiența și avertizează cu privire la un cutremur gigantic care amenință întreaga Californie.
La scurt timp, dezastrul apare la orizont, se produce o reacție în lanț de cutremure de-a lungul faliei San Andreas (de unde și titlul filmului), cutremure variind în magnitudine de la 7,5 până la 9,5 grade.
Și uite așa se dezlănțuie iadul, Ray fiind nevoit să intre în acțiune pentru a-și salva familia, atât soția, pe cale să-i devină ex, cât și cea de-a doua fată, fiind în pericol de moarte.
Cam asta e povestea, vă cam închipuiți în ce constă restul filmului, că doar ați mai văzut de câteva ori aceeași poveste prezentată pe micile sau marile ecrane, care mai bine, care mai prost.
San Andreas face parte din categoria filmelor care o fac bine.
Stă un pic la taclale cu noi, cât să ne introducă în scenă personajele, dar nu prea mult, cât să ne plictisim, și intră repede în pâine.
Poveștile de acest gen nu pun cine știe ce accent pe oameni sau pe interacțiunile dintre ei, că nu asta e baza unui asemenea film, și nu pentru trăncăneală mergem la un disaster movie, dar surprinzător, în scurtul timp acordat dezvoltării personajelor, filmul reușește să închege o poveste de viață tumultoasă, plină de dramatism care te atinge la inimă și te face să manifești empatie față de personajele principale, să le simpatizezi.
Dar ajunge despre oameni, să trec la ceea ce contează în filmul acesta, și anume spectacolul vizual.
Un pic m-a speriat, trailerul a fost magnific, dar filmul pornește cu o fază comică, un CGI atât de prost făcut încât am impresia că la butoane a fost lăsat un orb, parcă mă uitam la un desen făcut prin tehnica stop-motion. Mi-am zis că m-am dat dracu și m-am păcălit, dar până la urmă a fost doar o alarmă falsă, nu pot să îmi dau seama cum a reușit să scape o asemenea secvență la editare și cum nimeni nu a observat cât de prost arată.
Trecând peste asta, totuși, acea secvență e plină de adrenalină și tensiune și e doar un aperitiv la ceea ce urmează.
Restul filmului arată impecabil, efectele speciale sunt magnifice, acțiunea e grandioasă, distrugerile sunt prezentate la o scară foarte mare, orașe întregi sunt puse la pământ, simți că ești în mijlocul dezastrului, cu clădiri prăbușindu-se, cu milioane de bucăți de orice, moloz, mobilă, ciment, bolovani, zburând în toate părțile, cu pământul crăpându-se, cu hăuri imense, cu poduri distruse, cu mașini făcute praf, cu un tsunami devastator,ce să mai, un haos total dar în același timp, atenția la detalii este de-a dreptul uimitoare, în tot acel haos, de la depărtare, vezi cum în clădirile care se prăbușesc, oamenii se zbat să supraviețuiască, mobila e aruncată de acolo-acolo, totul pare extrem de credibil.
Deși în asemenea filme, actoria e lăsată mai la coadă, aici chiar avem interpretări destul de bunicele, The Rock face ce știe el să facă mai bine, să-l joace pe eroul dur, dar plin de carismă și cu o inimă mare, asta îi iese cel mai bine, asta joacă. Aici ne arată totuși că a evoluat ca actor, parcă e mai versat, știe să fie și dur, dar și sensibil în același timp.
Dar gata cu el, că sunt alte personaje mai plăcute la vedere, cum ar fi soția lui, jucată de Carla Gugino, cunoscută din serialul Entourage, pentru care am un punct sensibil, deci nu mă înjurați, e o părere personală, arată tare bine dar și joacă bine, pe mama încă suferindă după moartea uneia dintre fete, care se învinovățește de pomană pentru asta, dar în același timp, puternică și hotărâtă să facă orice pentru a-și salva cealaltă fiică, Blake, jucată de Alexandra Daddario, dacă nu știți cine e, atunci urmăriți serialul True detective, o să-mi mulțumiți mai târziu.
Mai sunt câteva personaje secundare, cum ar fi gagiul Emmei, care se dovedește un nemernic, și o pereche de frați englezi care o urmează pe Blake în încercarea ei de a ieși din distrusul San Francisco.
Se pare că și regizorul, Brad Peyton, care a regizat mai nimic până acum, cel mai cunoscut film e tot unul cu The Rock, și anume, Journey 2, a observat și el că Daddario arată într-un mare fel și pe tot parcursul filmului, deși iadul era în plină desfășurare, nu știa cum să o facă pe Daddario să arate cât mai sexy, de la îmbrăcăminte sumară până la cadre îndelungi și prim-planuri cu ea, nu că mă vait, dar se vedea în mod evident că acele secvențe nu aveau nici o legătură cu povestea, ci erau acolo doar ca să ne holbăm un pic la Daddario.
Așa cum îi stă bine unui asemenea film, fără emoții și lacrimi nu se poate, sunt vreo 3 secvențe bine plasate în film și la distanță apreciabilă între ele special menite pentru a ne face să ne scoatem batistele.
Cam atât de bine, ce, credeați că e numai lapte și miere? Evident că nu. Povestea e liniară, știi de la început ce se va întâmpla, e previzibilă până în măduva oaselor, informațiile științifice prezentate sunt numai bazaconii, nici nu trebuie să stai să te gândești dacă au ceva concret la bază, sunt baliverne nerealiste, unele lucruri sunt prea la îndemâna personajelor, așezate prea convenabil, alte secvențe sunt prea trase de păr, într-un oraș cu milioane de oameni, în timpul unui dezastru, o familie reușește să se reunească relativ repede printre atâtea dărâmături. Nah, elemente specifice unui astfel de film, sunt scuzabile și nu prea, ar fi fost și mai bun filmul fără asemenea aiureli.
Și nu în ultimul rând, filmul arată cât de diferiți suntem ca oameni, unii în fața unui asemenea dezastru își iau în brațe persoanele iubite, alții se apucă de furat de parcă în viața de apoi le-ar fi de folos televizoare și mașini.
Să zic că are și un mesaj filmul, trăiește-ți viața cum vrei și iubește cât de mult poți, astea sunt de bază, nu lucrurile materiale, pentru că niciodată nu știi când neprevăzutul poate să apară și să te smulgă din această călătorie efemeră numită viață.
Gata, că devin melancolic, un film de nota 7, se putea un pic mai bine, dar oricum, mai mult de 8 nu, merită văzut 90% pentru efecte și 10% pentru poveste.
Trailer
