Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1947
Este timpul să mă îmbarc într-o nouă aventură cinefilă de durată și mă iau la trântă cu această categorie de producții, film internațional premiat cu Oscar.
Primul pe listă este Sciuscià, un film italian regizat de Vittorio De Sica.
Nu-i chiar Oscar ca la mama lui, doar special/de onoare, dar le iau și pe acestea în considerare.
Ori fac treaba cum trebuie, ori nu mai fac deloc.
🎬 Sciuscià – Premisă 📖
O să încerc să fiu succint cu povestea filmelor din această categorie, că apoi iar mă lungesc inutil.
Într-o Italie postbelică, doi amici la cataramă au un vis pentru care muncesc din greu.
Vor să cumpere un cal.
De menționat că Pasquale (Franco Interlenghi – a jucat și în Columna lui Mircea Drăgan) și Giuseppe (Rinaldo Smordoni – decedat chiar în 2024, are doar 2 roluri) sunt copii și execută meseria de lustragiu.
Prin niște circumstanțe nefericite, ajung în detenție. Și în așteptarea procesului trebuie să se descurce așa cum pot la mititica, un nume bine ales pentru că și ei sunt mici.
💭 Sciuscià – Comentariu 🍿
Este un film alb-negru de acum aproape 80 de ani, așa că nu pot da sentințe prea dure pentru partea tehnică pentru că-i evident că este o peliculă învechită.
Montajul nu este bine realizat, scenele nu sunt închegate cum trebuie, tranzițiile sunt vizibile și neuniforme, până și luminozitatea aceleiași secvențe se schimbă de la cadru la cadru fără explicație.
Această dramă neorealistă abordează conceptul de prietenie prin ochii unor copii despre care nu pot spune că mai sunt inocenți, ci maturizați mult prea devreme din cauza greutăților.
Și este vorba despre o prietenie trainică pusă la test în momentul în care situația socială se schimbă dramatic.
Nu că o duceau prea bine înainte de momentul zero, dar erau obișnuiți cu acel mod de trai, știau cum să gestioneze problemele care apăreau zi de zi și deveniseră imuni la griul mohorât de zi cu zi.
Când se modifică subit circumstanțele și sunt aruncați în brațele necunoscutului, atunci intervin la mijloc alte instincte, în principal cel de supraviețuire.
Nu pot să proclam că este un film nemaipomenit de dramatic, nu în cea mai mare parte din timp.
Țăcănit cum sunt și ahtiat după violență, mă așteptam ca sejurul lor forțat în pușcăria juvenilă să fie mai brutal de atât.
Uitam în permanență că urmăresc niște țânci care sunt încă în perioada pubertății și nu matahale fioroase ce umblă cu șișu-ntre dinți și săpunu-n buzunar.
Ca atare, evenimentele ce se petrec în acea instituție de reeducare nu se ridică la nivelul ferocității din alte filme de acest tip, dar nici nu-s ușă de biserică acei adolescenți.
Se creează bisericuțe, dar nu pentru rugăciuni întru găsirea de avocați buni și primirea unor sentințe ușoare, ci mai mult pentru a proteja pachețelele cu mâncare primite de acasă și a înhăța primii cele mai fierbinți străchini cu lături fierte servite drept hrană.
Cine știe ce entuziasmat urmărind filmul de față nu am fost, este prea molcom pentru gustul meu, însă am rămas fascinat de evoluția prieteniei dintre cei doi, una care trece prin mai multe etape, care mai bune, care mai turbulente.
Scânteia care declanșează cutremurele tectonice ale amiciției platonice este ciripitul. Dar nu de pasăre măiastră.
Cei doi sunt trași puternic din două părți opuse.
Pe de o parte, poliția insistă să-i dea în gât pe cei cu care s-au înhăitat, grangurii mari care conduc o bandă criminală.
Pe de altă parte, nelegiuiții încearcă să-i convingă să-și țină gura, că una este să fii copil și să scapi repede, alta este să fii ditamai adultul urmărit de copoi, riscând astfel ani grei de pârnaie.
Începând cu partea secundă a filmului, care oricum nu este foarte lung, lucrurile se precipită și ritmul devine mai alert, intens și traumatizant.
Deși nu colcăie de dramatism lacrimogen, este de o tristețe greu de descris. Nu insistă prea mult pe efectele războiului, dar nici nu este nevoie pentru că ele sunt vizibile cu ochiul liber.
Copilăria frântă din zbor de necesitatea supraviețuirii într-un moment în care mijloacele minime pentru asigurarea unui trai nu decent, ci mizer care măcar să te trezească a doua zi sunt aproape inexistente este de natură să te posomorească.
Și când îi și mai vezi pe cei mici tunși chilug și încolonați ca niște criminali demenți, deja angoasa o ia la galop prin suflet.
🏆 Sciuscià – Verdict 👍 sau 👎
Filmul se vrea, așa am perceput, o disecție artistică a conceptului de prietenie, concept pus la grea încercare de însăși viața care are mereu alte planuri pentru noi decât cele pe care le tot creionăm.
Până unde ține loialitatea față de cel care îți este alături în cele mai întunecate vremuri?
Iată o întrebare la care pe timp de pace cred că toți răspundem că până în pânzele albe.
Oare la fel am spune și când am ajunge în situații în care propria viața atârnă de niște decizii nimicitoare pentru alții?
Apropo, cred că mi-am greșit meseria, trebuia să mă fac lustragiu pentru că observ că se câștigă foarte bine.
Singurul lucru care mi s-a părut fantezist a fost bănetul pe care cei doi îl obțineau din asta.
Ori erau caii prea ieftini pe atunci, ori aici scenariul a băgat fumigene care au înecat din realismul filmului.
Nu stau acum să caut pe olx prețuri pentru cabaline, dar bag seama că nu-s deloc ieftine, așa că ușurința cu care doi copilandri cu mijloace modeste reușesc să achiziționeze un exemplar superb ține de domeniul SF-ului.
În fine, de ce să mă leg și eu?
Începe bucolic și poetic, cu cei doi prieteni fericiți, chiar dacă nu aveau avuții materiale, lâncezește în partea de mijloc în care segmentul de închisoare nu prea m-a impresionat, dar termină în forță când încep să se rostogolească niște evenimente tragice.
Mă așteptam să mă plictisesc de moarte, dar nu am făcut-o, așa că la final, când bat cu ciocănelul de judecător în masă, am să-i lustruiesc filmului 7 perechi de pantofi.
(3,5 / 5)
