The Babadook

admin 06/03/2016 Horror Leave a comment 2,636 Views

The Babadook e un alt film australian, de data asta unul horror.

Şi ăsta e unul modest ca buget, vreo 2 milioane de dolari, cea mai mare parte a lui se desfăşoară într-o casă, personajele principale sunt doar 2.

Este vorba de o mamă văduvă care şi-a pierdut soţul într-un accident chiar în drum spre spital spre a da naştere unui băiat şi băiatul ei în vârstă de 6 ani. Mama nu a reuşit nici după atâta amar de timp să treacă peste pierderea soţului, iar faptul că ziua de naştere a fiului ei coincide cu ziua morţii soţului nu o ajută deloc, ba din contră.

Cei doi duc o viaţă modestă, ea are o slujbă mizerabilă, el e un copil enervant, dificil, neastâmpărat, hiperactiv, care încă nu a depăşit faza monştrilor din dulap, ba o duce la extrem, are un comportament neadecvat pentru vârsta lui, nu se controlează, îşi construieşte arme destul de periculoase, e un răzgâiat, este exmatriculat din cauza asta, este ciudatul clasei fiindcă nu are tată.

Toate aceste cauze duc, încetul cu încetul, la eroziunea sănătăţii mintale a mamei, care pare că dă vina pe copil pentru pierderea soţului. Pe lângă toate astea, după citirea unei poveşti cu monstrul Babadook, totul ia o turnură spre şi mai rău. Din acest moment totul începe să devină confuz atât pentru personaje cât şi pentru tine.

Filmul ori e un thriller psihologic, ori un monster movie, atât de bine sunt îmbinate elementele. Când eşti sigur că de fapt totul este în imaginaţia mamei care îşi pierde minţile, filmul îţi aruncă alte elemente care te întorc la 180 de grade şi eşti de data asta convins că este totul făcătura monstrului. Şi apoi când eşti convins de asta, filmul te suceşte din nou.

Și acest du-te-vino ţine până la final încât nici atunci, după ce povestea îşi spune sfârşitul, nu ştii ce să crezi.

Filmul deşi are un buget foarte mic, este bine realizat, pe de o parte reuşeşte să picteze o atmosferă deprimantă, dezolantă, de angoasă, de depreciere mentală, explorează efectele singurătăţii, prezintă, spre deosebire de alte filme, în mod realist greutăţile provocate de creşterea de una singură a unui copil, nu totul este roz, uneori chiar nu mai suporţi această povară, da, uneori un copil e o povară, nu o binecuvântare, pe de altă parte îi iese extrem de bine partea horror, monstrul Babadook aproape că nici nu apare în film însă prezenţa lui e pregnantă şi înfiorătoare.

Ce-i drept, regizoarea se foloseşte de câteva ori de acele jumpscares ieftine folosite în orice răgălie de horror, singura diferenţă fiind că aici sunt extrem de eficiente pentru că sunt folosite rar şi au impact, o simplă şoaptă în noapte e suficientă să îţi dea fiori pe şira spinării, un banal scârţâit de uşă te aduce cu genunchii la gura şi frica ţi se cuibăreşte în suflet, când monstrul își strigă numele îți îngheață sângele-n instalație. Ce să mai, cei care s-au ocupat de sound design au făcut o treabă excelentă, o mare parte din teroare e provocată de sunete bine plasate.

Reuşeşte să îmbine foarte bine efectele devastatoare provocate de singurătate, depresie, durerea pierderii cuiva iubit, lipsa de somn care naşte monştri, pe scurt, efectele pierderii sănătăţii mintale cu imaginea unui monstru real sau nu, fiecare decide.

Essie Davis, actriţa principală, e de excepţie, reuşeşte să portretizeze extrem de bine aceste stări de degradare psihică, de rupere de realitate, de alunecare în halucinaţie, de pierdere a lucidităţii, stări care o fac să îşi urască fiul, să prefere să îl vadă pe el mort în locul soţului, ajunge chiar să îl şi drogheze doar ca să îl vadă liniştit şi dormind. Pur şi simplu te zdruncină interpretarea ei, eşti atât de absorbit încât ai impresia că eşti undeva, într-un spital de nebuni, şi ea e reală, nu e o actriţă.

Puştiul îşi face şi el cu brio treaba, chiar începi tu, ca spectator neutru, ştiind că te uiţi la un film, să îl urăşti, să îţi vină să îl dai cu capul de pereţi, chiar dacă e doar un puşti mai neastâmpărat pentru vârsta lui, dar tot un puşti.

Interesant e că la început de film rolurile sunt cele la care te aşteptai, mama să se comporte ca un adult şi puştiul ca un copil, însă spre final, evenimentele reuşesc cumva să răstoarne ierarhia, şi puştiul e cel care se comportă ca un adult şi mama e cea care dă dovadă de comportament infantil.

Nici nu ştii ce să crezi despre monstru, fie este real, sunt destule indicii să crezi că este real, acţiunile lui au urmări asupra locuinţei dar pe de altă parte, poate doar ţi se pare şi te gândeşti că poate fi doar o reprezentare a unei boli mintale, poate e o metaforă pentru casa decrepită care pare un coşciug pentru familia răvăşită.

Mama îşi dă seama că e ceva în neregulă cu ea, dar neagă realitatea, o pune pe seama lipsei somnului, nu a vreunei boli, iar finalul foarte bun, cu destule elemente care te fac să crezi că nimic din ceea ce vezi nu e real şi cu destule elemente care te conving că priveşti realitatea, tocmai asta te lasă să alegi, fie să crezi că totul e mâna unui monstru, fie că totul e provocat de alunecarea în nebunie a mamei.

Mai scurt de atât nu pot rezuma, Babadook fie e un monstru care trăieşte în dulap, fie e un “monstru” care trăieşte în capul tău.

Cred că deja am povestit prea mult din film, deşi nu am dat spoilere, oricum interpretarea va fi diferită de la privitor la privitor.

În încheiere, cel mai bun horror din ultima perioadă (şi când zic asta mă refer la ultimii ani, cu mult peste Conjuring, Purge şi alte tâmpenii din astea).

Nota 9. Chiar nu mă aşteptam la aşa ceva.