Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
The last of the mohicans reprezintă a doua recenzie pregătită ca urmare a premiilor concursului Oscar 2020. Și cum putea refuza un asemenea film când în rol principal este unul dintre cei mai buni actori de la Hollywood, Daniel Day Lewis (Phantom thread), un tânăr pe atunci, ce tocmai se prezenta la datorie după primul lui Oscar (din cele 3) pentru My left foot.
Revenind la The last of the mohicans, epopeea regizată de Michael Mann ne duce tocmai în anul 1757 în mijlocul războiului dintre imperiile britanice și franceze pentru a se decide cine pune stăpânire pe bogatele pământuri americane, de parcă ar fi fost dreptul vreuneia dintre europene să stăpânească tărâmurile de peste ocean.
Nici nu mai contează că deja continentul american era populat, foamea de avere și putere a celor două imperii împroașcă venin și moarte în jur și triburile indiene se împart și ele după cum sunt fraierite, unele se dau cu britanicii, altele se dau cu francezii.
Daniel Day Lewis îl interpretează pe Hawkeye (sau Nathaniel), un alb adoptat de mohicanul Chingachgook ce-l crește ca pe propriul său fiu și, alături de Uncas (fiul natural al lui Chingachgook), cei trei își văd de ale lor, de vânat și alte cele, fără să se bage-n scandal.
Doar că scandalul îi caută cu lumânarea și se nimeresc, fără voia lor, într-o ambuscadă pusă la cale de Magua (Wes Studi) care are ceva de împărțit cu colonelul Munro și vrea să-i mierlească fetele.
Așa că premisa filmului o ia la trap, cei trei mohicani cu suflet mare nu pot asista la măcel fără să intervină și așa pornește la drum un film ce merită văzut oricând.
Primul lucru care mi-a atras atenția la The last of the mohicans a fost vizualul mirific, peisajele sunt de poveste, din acelea demne de wallpaper, natura prezentată este una sălbatică, neîntinată, încă virgină, de un verde luxuriant ce te îmbie să dai o tură cu cortul prin pădure (dacă o mai găsiți).
Ape învolburate, cascade impresionante, hăuri mortale, culmi periculoase, păduri bogate-n vegetație, filmul are de toate și simți că ești în mijlocul naturii și ai parte de o experiență imersivă.
Acțiunea este spectaculoasă, o pot compara, păstrând evident proporțiile, cu cea din The lord of the rings. Nu avem parte de orci și alte monstruozități, dar suntem martorii unor lupte crâncene, fie cu flintele și pușcoacele ce scot mai mult fum decât gloanțe, fie asediu în toată regula a unui fort apărat de britanici și atacat de francezi care pun toate tunurile pe zidurile cetății. Nu sunt de neglijat nici caftelile purtate cu arme albe pentru că uneori praful de pușcă devine inutil, așa că trebuie să se recurgă la cuțite, săbii, topoare și tomahawkuri.
Și luptele sunt bine realizate și transpiră realism, mă uitam și mă întrebam dacă alea-s efecte speciale sau ăștia chiar s-au pus să tragă cu tunurile în mijlocul pădurii.
Filmul este destul de violent, are rating R, dar aici am o mică strâmbătură din nas, se putea și mai sângeros, se cam ferește în anumite momente să arate efectiv rezultatul unor lupte, de parcă nu ar fi avut rating R, dar asta este doar o critică infimă, asta nu înseamnă că nu se lasă cu mulți morți sfârtecați și decese crunte.
Chiar dacă a mai fost transpusă pe marele ecran de câteva ori (dar asta în urmă cu 90-100 de ani), povestea în sine rămâne fascinantă pentru că face ceva ce nu multe filme de gen au avut curajul, anume să portretizeze echilibrat triburile de indieni.
În majoritatea filmelor indienii americani sunt pictați ca niște sălbatici fără creier care au ca unic scop deprinderea meseriei de hairstylist dar nu le iese deloc, că dau prea tare cu barda și retează părul cu scalp cu tot.
Ei bine, aici, în The last of the mohicans, toate părțile implicate sunt prezentate și cu bune și cu rele, fiecare tabără are și eroi, dar și uscături.
La francezi avem rămășițe de omenie amestecate cu dorința de cotropire, iar la englezi, pe lângă plecăciunile orbești către suveranitate care înseamnă moartea multor oameni nevinovați, se strecoară și câteva acte de eroism nobiliar.
Indienii sunt și ei portretizați echidistant, unii cu simțul onoarei de care nu se leapădă nici în pragul morții, alții cu chef de scandal și cu trădarea la purtător, urmându-și doar propriul interes.
Pfiu, și câte mai am de scris, nici măcar nu am ajuns la partea romantică a filmului, pentru că există și așa ceva, avem 2 povești de dragoste adevărată, una consumată pe ecran, evidentă, ce ține capul de afiș, dar și una subtilă, spusă doar din priviri, fără vorbe, și ambele te consumă psihic pentru că aderi la personaje mai ceva ca ariciul de portofel și unele scene sunt atât de tensionate pentru că nu știam ce se va întâmpla încât:
Dacă nu vi se rupe inima-n bucăți și nu veți da drumul robinetelor oculare, atunci sunteți stană de piatră și alta nu.
Actoria este de nota 10, la ce v-ați fi așteptat când în rol principal este marele Daniel Day Lewis care se dedică trup și suflet fiecărei partituri de parcă viața lui ar depinde de rolul interpretat. Apropo, tare arătos era pe vremea aceea Daniel, cu pletele-n vânt și privirea intensă, nici nu era de mirare că domnițele se topeau toate la vederea lui.
Nici Wes Studi, ce joacă personajul negativ principal, Magua, nu-i de lepădat, este impunător și înfricoșător, numai simpla lui prezență și deja îți vine ție, ca spectator, să o iei la fugă și să te ascunzi de frică.
Finalul este epic și o las așa, aș mai fi vrut să spun câte ceva despre el, dar nu mă avânt mai mult de atât.
Și cireașa de pe tort este coloana sonoră monumentală, ascultând-o separat și este atât de puternică încât îți răscolește sufletul, darămite cuplată cu imaginile maiestuoase ale filmului.
La fel și sunetul (pentru care a și primit Oscarul, singurul de altfel) este strașnic, filmul trebuie văzut neapărat la o calitate superioară nu doar a imaginii, ci și a sunetului, pentru a fi apreciat așa cum trebuie.
Aș putea fi măgar și să mă leg de eroarea asta care mi-a sărit în ochi.
Dar nu o să o fac, așa că doamnelor și domnilor, un sincer 10 pentru The last of the mohicans.
(5 / 5)
Trailer:
