Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
100 Top AFI
Locul 095 – The last picture show
Un alt film alb-negru din top 100 AFI (primul fiind Yankee Doodle Dandy), The last picture show a fost realizat dinadins așa, producția datând din anul 1971, regizată fiind de Peter Bogdanovich.
Filmul ne prezintă povestea de la începutul anilor 1950 a unui mic orășel din Texas, Anarene, aflat în pragul colapsului, care nu oferă cine știe ce șanse la o viață împlinită.
Ne dăm seama că orășelul este bântuit de un pustiu implacabil încă din primele secvențe în care o vreme perfidă pare că-și bate joc de o comunitate deja lovită crunt de soartă.
În acest orășel uitat de lume ne întâlnim cu o trupă de adolescenți încă plini de speranță-n suflet și care visează o viață mai bună. Dintre ei se remarcă Sonny și Duane, prieteni la cataramă, deși firi opuse, Sonny fiind personajul mai calm, mai retras, mai supus, în timp ce Duane face pe rebelul, are mult tupeu și este un mai mereu în căutare de evenimente care să-i determine capsa să bubuie.
Deasupra tuturor tronează Sam The Lion, înțeleptul comunității, patron de sală de biliard, cafenea și cinematograf, care este oricând pregătit cu un sfat de oferit băieților când aceștia sunt pe cale să calce strâmb, intoxicați de aburii tinereții.
Și pe fundalul acestui orășel deprimant, filmul The last picture show ne prezintă evoluția molcomă a acestor tineri, care se bagă în totul felul de aventuri răzvrătite din punctul lor de vedere în încercarea fadă de a-și mai pipera viața monotonă.
Cum modalitățile de distracție nu-s foarte mari la număr, tinereii se refugiază în cea mai la îndemână metodă de eliberare a energiei, și anume tăvălirea fânului feminin.
Avem parte de tot felul de drame adolescentine generate de plictiseală sau de nevoia aranjării unui trai cât mai bun, cu niște hormonali care nu știu ce doresc de la viață și care se aruncă unul în brațele altuia cu promisiunea unui destin desprăfuit, pentru că orice este de preferat decât unei morți lente în acest orășel aflat pe drumul pierzaniei.
Deși aparent filmul este unul cu oameni plictisiți într-un oraș plictisit care fac lucruri plictisitoare întru plictisirea spectatorilor, dincolo de această fațadă zace o profundă dramă umană despre îngroparea definitivă a speranței într-o comunitate decrepită în care te naști doar pentru a aștepta moartea și în care viața este doar un lung preludiu trist înaintea ultimei contopiri intime cu moartea.
The last picture show generează o senzație cruntă de melancolie ce merge mână-n mână cu depresia, pentru că deși acțiunea este plasată acum aproape 70 de ani, parcă prezintă cu lux de amănunte realitatea zilelor noastre, desigur, s-a schimbat complet peisajul, așa cum chiar unul dintre personaje ne transmite cu tristețe în glas, dar chiar dacă acum totul este în culori, prospectele multor oameni sunt tot în alb și negru.
Filmul are câteva scene memorabile, nu prin ceea ce se întâmplă pe ecran, ci prin ceea ce se spune și nu poți decât să-ți mângâi o barbă virtuală (pentru cine nu are) și să aprobi gânditor cuvintele pe care le auzi.
Punctul forte al filmului este actoria și cu mare plăcere am descoperit niște actori celebri aflați abia la începuturi printre care Jeff Bridges (în rolul lui Duane, pentru care a și fost nominalizat pentru prima oară la Oscar la o vârstă destul de fragedă) sau, mamma mia, Cybill Shepperd la doar 21 de ani și pe care o putem aprecia în toată splendoarea ei.
Deși este filmat alb-negru, cinematografia este destul de reușită, creând o senzație de nod în gât, cu o natură parcă și ea sictirită de acest orășel care îi stă ca un ghimpe-n coastă.
M-au deranjat totuși anumite alegeri în ceea ce privește ritmul filmului, unele personaje dispar subit din peisaj, fără prea multe explicații, alteori sunt făcute niște salturi temporale destul de semnificative fără vreun avertisment și mă trezeam un pic dezorientat de anumite linii de dialog de aveam senzația că am adormit și am ratat niște secvențe importante.
Nu mă așteptam să tolerez un astfel de film, darămite să îi și dau o notă bună și deși pornește lent și dă senzația că este pe punctul de a mă adormi, The last picture show a reușit ulterior să îmi capteze atenția și să mă facă să iau aminte la mesajele profund umane pe care le transmite.
Mă așteptam la un dezastru, dar am avut parte de un film care își merită acoladele (dar nu chiar pe toate), pentru mine barometrul s-a oprit la 8.
(4 / 5)
Trailer:
