Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(2,5 / 5)
Era şi timpul pentru un film de război, 13 hours – The secret soldiers of Benghazi, un film în regia lui Michael Bay.
Este bazat pe fapte reale, prezintă atacul libienilor asupra unor baze militare americane din Benghazi şi evident, curajul imens de care dau dovadă o mână de soldaţi americani, mai exact 6, în apărarea civililor aflaţi în acele baze americane.
Pornim la drum cu Jake, reîntors, nu se ştie de ce, pentru a nu ştiu câta oară, pe front, că doar ce să facă acasă la nevastă şi copii? Să se plictisească? Mai bine îşi rişcă inutil viaţa în cine ştie ce colţ prăfuit de lume că doar americanii trebuie să asigure pacea globului, că doar ei sunt salvatorii trimişi pe pământ de Dumnezeu.
Dar divaghez, deci Jake o întinde în Benghazi, aparent pentru o misiune nu prea complicată, un fel de bodyguard foarte bine plătit, se alătură unei echipe formată din cinci bărboşi, cu el şase şi în prima jumătate de oră totul decurge relativ lin.
Apoi se dezlănţuie iadul când libieni câtă frunză, câtă iarbă, de fapt, mai corect e câte fire de nisip, atacă o locaţie în care se afla ambasadorul american şi cei 6 sunt nevoiţi să recurgă la cunoştinţele lor letale.
Şi se declanşează un război în toată regula, fiecare combatant având ca scop principal trimiterea la cele cereşti a adversarului.
Să încep cu elementele pozitive, da, nu vă miraţi, chiar dacă e regizat de Bay, autorul seriei nesfârşite de Shitformers, pardon, Transformers, filmul acesta are şi nişte puncte albe.
Nu e greu de ghicit care ar fi cea mai albă bilă, acţiunea este extrem de bine executată, acesta fiind cam singurul punct forte al lui Bay, că în rest e praf ca regizor.
Ştii că trebuie să se declanşeze genocidul pentru că linia temporală devine din ce în ce mai strânsă, dacă la început ţi s-a prezentat anul, apoi s-a trecut la alte scene de peste câteva luni, încetul cu încetul, informaţiile legate de timp se reduc la ore şi apoi la minute şi din momentul ăla să te ţii război.
Explozii spectaculoase, în slow-motion, scene îndelungi de răfuială, trilioane de gloanţe plouă în toate părţile, mai ales în capetele duşmanilor, head-shot-uri peste head-shot-uri, mai ceva ca în jocurile video, haos total, clădiri dărăpănate sau în curs de distrugere, avem parte de toate elementele specifice de acţiune pe care Bay le stăpâneşte foarte bine.
Nu ai cum să nu fii distrat de respectivele secvenţe, mai ales că abundă în cele două ore jumătate, cât ţine filmul, nu prea ai timp să te plictiseşti decât în prima jumătate de oră în care cică Bay s-ar fi ocupat de prezentarea personajelor principale, de construirea unor caractere, de apropierea emoţională a spectatorului faţă de soldaţii americani aflaţi acolo pentru căruţele de bani, pardon, pentru spiritul lor civic, pentru dorinţa imensă de a aduce libertatea şi democraţia în rândul libienilor.
Căcat pe băţ.
Dacă nu v-aţi prins, am intrat în zona negativă.
Ce apropiere emoţională nene, când nici la finalul filmului nu eram în stare să îi disting dacă toţi aveau aceeaşi moacă de om dur cu ditamai barba pe mufarină? Arătau “mai identic” unii cu alţii decât actorii din filmele chinezeşti, că şi pe ăia eram în stare să îi deosebesc că măcar regizorul avea bunul simţ să îi îmbrace diferit.
Şi când Bay le-a mai şi tras familii identice aveam impresia că urmăresc acelaşi lucru de şase ori.
Aşa că după prima jumătate de oră, când se porneşte răzmeriţa, deja nu mă interesa cine crapă, cine e rănit şi cine scapă, că oricum pentru mine era acelaşi lucru.
Deşi acţiunea este intensă, după un anume timp devine repetitivă, acţiune dementă, pauză pentru Skype cu familia (pardon, pauză pentru inamic să se regrupeze), apoi iar acţiune, pe la final te plictiseşti văzând pentru a nu ştiu câta oară o mitralieră măturând hoarde de libieni necunoscuţi.
Să nu mai zic că nu ai un duşman evident, doar valuri nesfârşite de libieni care se aruncă în mijlocul gloanţelor ca mielul la tăiere.
Bine că măcar nu am văzut reclamele nemascate la MacDonald`s specifice lui Bay. Ah, la dracu`, le-am observat, deşi sunt mai puţin pregnante ca în alte filme, nici aici nu se abţine să nu ne bage pe gât nişte product placement cum numai el ştie să o facă.
Of, atunci bine măcar nu am văzut steagul american de cinşpemii de ori. Ah, stai, la naiba, şi pe ăsta îl vedeam la tot pasul.
Bay, lasă-ne şi apucă-te de reclame.
Şi nici nu am intrat în partea politizată, de propagandă a filmului, americanii sunt nişte eroi iar restul nişte jeguri care nu merită salvate, dar americanul se sacrifică mereu pentru binele umanităţii, şi nu pentru munţii de bani primiţi de mercenari şi resursele incomensurabile la care obţine accesul cu forţa guvernul american.
Plus că deşi este bazat pe fapte reale, tâmpit să fiu să pun botul la vrăjeala asta ieftină, sunt absolut convins că totul a fost înflorit la greu şi că realitatea a fost cu totul alta decât cea prezentată în film şi mulţi vor rămâne cu impresia că aşa s-au desfăşurat lucrurile.
Totuşi, să nu fiu rău până la capăt, pare că filmul trage şi nişte semnale de alarmă cu privire la modul haotic de intervenţie, că oamenii sunt trimişi acolo fără suport real, fără măsurile de securitate necesare iar când dau de căcat, se descurcă mai mult pe barba lor (sic) pentru că mai-marii nu se prea sinchisesc să le trimită avioane sau alte asemenea pentru a-i scoate din hazna, Hillary, se aude până la tine?
Nu mă întrebaţi de actori, habar nu am de ei, mare brânză nu au făcut, doar s-au hlizit în nişte ecrane de laptop-uri şi tablete şi au apăsat pe trăgaci mai tot filmul.
În concluzie, 13 hours – The secret soldiers of Benghazi este doar un film de propagandă ieftină, prea lung, cu acţiune ca la carte căreia nu am ce să îi reproşez decât că devine repetitivă, nota 5, mai bine vă uitaţi la Black Hawk Dawn, e mult mai bun.
Trailer
