Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Aladdin continuă trendul enervant adoptat de Disney care vine cu un nou live action al unei îndrăgite animații.
Șoarecele monopolist l-a antamat pe Guy Ritchie (de ce? cred că nici Disney nu știe) să pună pe picioare această producție și iată-mă în fața unui Aladdin proaspăt vopsit, ce face saltul din desene animate în tridimensional cu ajustările tehnologice de rigoare.
Frec un pic lampa și divulg câteva aspecte generale din povestea arhicunoscută.
Titlul filmului este reprezentat de numele personajului principal, Aladdin (Mena Massoud), un fel de Robin Hood cu fes roșu al arabilor, un nimeni libertin cu o orchestră-n stomac, care mai ciupește câte-o bijuterie de la cei care au prea multe pentru a o da la troc pe haleală pe care, uneori, o împarte cu alții și mai nevoiași decât el.
Alături de Aladdin stă o maimuțică tare năzdrăvană, Abu, care-l ajută din plin la furtișaguri.
La polul opus o identificăm pe prințesa Jasmine (Naomi Scott), viță regală, dar prizonieră spirituală din cauza unei mentalități ce pare tot mai învechite în regatul Agrabah, care-și așteaptă pețitorul de peste mări și țări să o ia de nevastă, soție bună de privit, dar nu și de auzit.
Intervine și o lampă fermecată, bașca un personaj negativ, Jafar, care vrea să-l dea jos pe sultanul actual și să devină numero uno în Agrabah.
Evident, nu lipsește duhul fermecat (Will Smith), albastru de Voroneț.
Am intrat la film pregătit să-l urăsc pe toate părțile și să dau cu el de pământ până iese pe partea cealaltă, dar mi-am înghițit un pic pornirile fioroase, nu pe toate, dar am tras brusc frâna de mâna.
Filmul Aladdin arată vizual excelent, dar oricum ăsta este un laitmotiv specific Disney, când ai bani de poți umple Marele Canion, ar fi și culmea să nu iasă filmele superbe, măcar pentru ochi.
Avem parte de-o simfonie de culori vibrante, care-ți dezmiardă privirea extaziată, decoruri magnifice, care te aruncă în mijlocul regatului arhaic și locații splendide minuțios detaliate de-ți trebuie un cric pentru falcă.
Acțiunea se reduce în mare parte la scene de parkour în care camera se chinuie să țină pasul cu giumbușlucurile sfidătoare ale gravitației la care se dedă Aladdin pe străzile întortocheate ale regatului, plus câteva demonstrații de forță din partea nenicului rău, dar și ale duhului albăstrui.
Că veni vorba de duh, Will Smith nu încearcă să-l copieze pe Robin Williams, și iese la interval cu o interpretare proprie, cam ghetto, cam funky, care pare că-l transformă pe duh într-un „brother from another mother” pentru Aladdin. Nu pot zice că mi-a displăcut pe cât mă așteptam, dar nici nu prea m-a impresionat, fiind cam prea multă maimuțăreală (fără supărare, Abu) din partea lui.
Uitasem că Aladdin este și doldora de cântece și aici nu s-a făcut rabat. Dacă în desenele animate nu erau deranjante melodiile, aici întrerupeau în mod constant fluența poveștii și parcă m-am regăsit în fața unui film de la Bollywood, că pe acolo ce se rupe-n cântece și dansuri când ți-e lumea mai dragă.
Da, sunt faine melodiile, se vine și cu noutăți, dar puteau să mai bage la naftalină câteva cântări pentru a fluidiza curgerea acțiunii.
În rest, Aladdin nu se abate de la animația clasică, umblă doar pe la Jasmine, și o face mai modernă, mai în ton cu timpurile noastre sensibile, dar nu într-un mod forțat, care să deranjeze și să pută de la poștă a obligație contractuală.
Nu știu de ce l-au ales pe Guy Ritchie pentru că stilul lui specific și unic nu se regăsește deloc în film, mi se pare absurd să angajezi un regizor atât de distinct ca stil, dar să-l pui să-ți facă un film folosind același veșnic tipar după care Disney își realizează aceste reinterpretări live action ale unor animații îndrăgite.
Nici editarea nu mi s-a părut prea inspirată, faza de început trebuia clar să fie la final, pentru că dă evidente spoilere, nu că n-am ști cum se termină și cum este folosită a treia dorință, dar n-ar fi stricat să lase un dram de suspans. Mai și încearcă să creeze o scenă (inutilă) de suspans, uitând că deja avem deznodământul încă din primele secunde de film.
Din păcate, lui Aladdin îi lipsește magia clasică, personajul negativ este mai mult o caricatură neintimidantă, melodiile, chiar dacă au ritm, se simte că-s cântate de afoni (în afară de Will Smith) și autotunate la greu și nu aduce prea mult nou în poveste pentru a-și justifica existența.
Eram sigur că îi voi da o notă din partea inferioară a catalogului, dar Aladdin nu este un dezastru, nici vreo mare șmecherie, este mai mult de pomană, așa cum sunt mare parte din aceste filme live action. Și vor mai urma o grămadă, din păcate, care vor bate la ușa nostalgiei, fără a se chinui să aducă pe ecrane ceva cu adevărat nou.
Pentru acest Aladdin dublez numărul dorințelor și îi dau un 6.
PS. Asta este pentru Disney, rogu-te, angajează altă echipă de graficieni, posterele arată identic, măcar fă un efort și dacă filmele nu le schimbi, măcar schimbă ceva la postere.
(3 / 5)
Trailer:
