În sfârșit, un film care te pune la treabă, Arrival este un SF regizat de nimeni altul decât Denis Villeneuve, cel cu Enemy, Prisoners și Sicario, așa că mă așteptam la ceva profund și cerebral. Nu m-a dezamăgit.
În Arrival, planeta noastră se trezește peste noapte invadată de 12 nave extraterestre, fiecare având forma unei scoici, părând a fi un bolovan plutitor.
Nimeni nu știe ce vor, ce sunt, de unde au venit, navele pur și simplu plutesc la câțiva metri distanță de pământ fără să dea vreun semn, fie de prietenie, fie de agresiune. Cum armata nu reușește, prin specialiștii săi, să facă progrese importante în a stabili un contact coerent cu ocupanții navelor, apelează la Louise Banks, specialist lingvist, și Ian Donnelly, fizician de renume, pentru a descifra eventualele mesaje emise de vizitatori.
Pas cu pas, sesiune cu sesiune, Louise începe să comunice din ce în ce mai bine cu extratereștrii heptapozi, un fel de caracatițe cu șapte tentacule, tare urâte, dar care nu par a avea vreo urmă de agresivitate în ei, dornici să învețe modul de comunicare pe care Loiuse încearcă să-l transmită pentru a pune bazele unui vocabular cât de cât comun ca fiecare să priceapă ce vrea celălalt.
Doar că acest efort este unul de durată, și oamenii fix asta nu mai au, timp, pentru că altor nații li se termină răbdarea, interpretează greșit anumite mesaje și se hotărăsc că extratereștrii reprezintă un pericol global așa că se decid să se pregătească de un atac asupra navelor, fapt ce îi pune pe jar pe specialiștii noștri care încep să încalce toate protocoalele de siguranță doar pentru a accelera procesul de înțelegere al limbajului heptapozilor.
Nu mai este cazul să mai continui pentru că deja mă pregătesc să intru în zona infamă a spoilerelor și credeți-mă, nu ați vrea să aflați ceva înainte să vedeți filmul.
A trebuit să stau o zi pe tușă înainte să scriu acest review, să treacă noaptea peste mine pentru a putea procesa mai bine filmul, pentru a-i înțelege semnificația pentru că este un film care atentează la neuroni.
Să nu credeți că Arrival este vreun film bombastic din punct de vedere vizual, nu vă așteptați la explozii gigantice, la lupte crâncene între specii, la cine știe ce invazii catastrofice, filmul se bazează exclusiv pe dialog și pe interacțiunea oameni – extratereștri, pe efortul comun de a ajunge la o finalitate a acestui contact, a aflării motivului pentru care au ajuns pe Pământ.
Mi-a adus aminte de Contact și Sphere, dacă vreți un punct de plecare.
Deși nu te bombardează cu miliarde de efecte speciale pe secundă, Arrival arată excepțional, este magnific modul de filmare, imaginile sunt mirifice, momentul în care Louise ajunge pentru prima oară la navă este unul dintre cele mai frumoase cadre pe care le-am văzut, și totul este natural, bine, în afară de navă, chiar regizorul a declarat că au pierdut destulă vreme pentru a prinde acel cadru.
Compoziția scenelor este una măiestru construită, de la arhitectura bizară a navelor și propriile legi fizice și gravitaționale care guvernează în interiorul lor până la complexitatea limbajului străin nouă, totul îți generează un sentiment de stupefacție.
Arrival merge ca melcul, nu se grăbește nicăieri, are un ritm lent, care poate părea plictisitor, dar care este perfect balansat cu dezvăluirile la care iei parte pe măsură ce timpul se scurge, lucru de altfel ironic, dar vă veți prinde abia la finalul filmului despre ce e vorba.
Rar mi-a fost dar să fiu atât de surprins de rostirea a patru cuvinte care au schimbat complet percepția asupra filmului și care au aruncat o lumină clară și puternică asupra întregii povești, lăsându-mă cu gura căscată pentru că nu m-aș fi prins de șmecherie nici într-un milion de ani.
Interpretarea actriței principale, Amy Adams, este una de excepție, am uitat că o urmăresc pe Lois Lane, atât de bine s-a pierdut în personajul interpretat.
Filmul ne arată cât de nerăbdătoare este umanitatea și cum se panichează de una singură, fiind suficientă o singură sămânță de presupusă amenințare plantată în mintea globală a noastră pentru a declanșa haosul global.
Peste tot în lume oamenii o iau razna, convinși fiind că le-a venit sfârșitul deși navele străine nu făceau nimic, pur și simplu stăteau, în timp ce în jurul lor era liniște și pace, în rest, era haos total, demonstrând, pentru a nu știu câta oară, ce gândire de turmă avem noi, oamenii, și cât de influențați suntem de alții, luăm de bună ce ni se spune fără să procesăm informația.
Denis Villeneuve reușește din nou să surprindă cu un film excelent, total diferit de precedentele lui eforturi, Arrival arătând grandios dar nu prin artificialul devenit atât de banal, ci prin naturalul splendid pe care regizorii uită în ultima vreme să-l mai pună prin filme.
Filmul ne aduce în atenție pericolul izolării, limitările generate de gândirea închisă, de viziunea ecvestră și de satisfacțiile și efectele pozitive generate de comunicare și colaborare, indiferent la ce nivel apar, fie la scară mică, în familie, într-o comunitate mică, fie la nivel planetar.
Arrival te provoacă, îți aruncă mănușa intelectuală cu un final tragic și amar, dar în același optimist și te lasă cu multe întrebări la care trebuie să cauți singur răspunsul, apelând la intelectul fiecăruia dintre noi pentru a descifra mesajele transmise și a penetra așa cum trebuie finalul foarte trist care te pune să răspunzi la întrebarea: Dar tu ce ai face dacă…?
Culmea, deși este un film care conține și niscai pocitanii extraterestre, el este despre ei, ci despre umanitate.
Un film de nota 9 pentru că finalul mi s-a părut un pic grăbit în comparație cu restul filmului.
Reiterez faptul că Arrival nu este un film pentru proști, trebuie să ai ceva glagorie să-l pricepi , dovada fiind publicul cam răzleț cu care am avut onoarea să împart această experiență, nefiind deranjat de vreun telefon, demonstrând că educația și intelectul merg mână în mână.
Trailer: