Cum la mine Netflix rulează în buclă, mă scol și mă culc cu el, am urmărit Carry-on, un film care acum câțiva ani l-ar fi avut în rol principal pe Liam Neeson.
🎬 Carry-on – Premisă 📖
Se apropie Crăciunul, așa că LAX este extrem de aglomerat. Aici lucrează Ethan (Taron Egerton – Eddie the Eagle) într-un post în care s-a rutinat de ceva vreme.
Nu demonstrează cine știe ce ambiții de promovare, de fapt, i se cam flutură de viață, părând genul sictirit, bucuros că a mai trecut o zi care-l apropie de moarte.
Își alege cea mai nepotrivită zi în care să fie lovit de cheful de muncă pentru că urmează să devină tătic și are nevoie de bani.
Fix când își preia noul post dă peste un nene suspect care-i bagă-n ureche o cască și începe să-i hrănească mintea cu tot felul de informații alarmante.
Călătorul necunoscut (Jason Bateman – Air) vrea ca Ethan să închidă ochii la un singur bagaj. Atât și nimic mai mult.
💭 Carry-on – Comentariu 🍿
Jaume Collet-Serra nu este străin de filme care au ca subiect principal mijloace de transport, el a regizat, printre altele, Non stop (tot cu avioane) și The commuter (cu acțiunea într-un tren), ambele cu Liam Neeson în rol principal.
Așadar, își face de cap într-un teritoriu cunoscut, de unde și senzația destul de potentă că am mai văzut acest gen de film, anume thriller tensionat pe muchie de cuțit.
Protagonistul este pus, fără voia lui, într-o situație aparent fără ieșire pentru că orice pas făcut în afara ordinelor primite s-ar finaliza cu rănirea/moartea celor dragi.
Primul lucru care mi-a sărit în ochi, de fapt, în creier a fost improbabilitatea unei asemenea ipostaze și pentru a mă bucura de peliculă ar fi trebuit să trec cu vederea destule gogomănii, ceea ce nu prea îmi stă în fire.
Nici măcar nu mă leg de sincronizarea senzațională pe care o necesită planul pus la cale de antagonist, nici campioanele olimpice la înot sincron nu ar putea rivaliza cu potrivelile elucubrante din acest film.
Am zis că aici las de la mine, că tot sunt cu portocala sub brad și bomboana în gură, nu este cazul să fiu atât de tăios.
Dar să accept faptul că Ethan vorbește în permanență de unul singur, așa pare din afară, iar colegul de culoar, aflat la jumătate de metru, nu aude deloc? Sau dacă aude, nu i se pare nimic suspect?
Haida-de, las-o încolo de treabă, că până și rața s-ar opri din măcănit la un asemenea substanțial bagaj narativ plin de aiureli, că nu este singurul lucru care putea fi ușor îndreptat de un scenariu mai bine pus la punct.
Amu` asta e, cel care și-a pus sigiliul pe manuscris este la primul lui film de lung-metraj, atât s-a putut pentru început.
Acțiunea se desfășoară după șablonul arhicunoscut, folosit de prea multe producții de acest gen.
Nătăflețul de serviciu nu-i chiar atât de papă lapte pe cât îl crede lumea și începe să țină piept teroristului prin metode pe care le consideră nedetectabile astfel încât să nu-și pună în pericol apropiații.
Doar că nemernicul răufăcător este mereu cu un pas înaintea lui, de zici că este un Dumnezeu cu ochi și în față, și la spate, și vede totul la 360 de grade în aproape orice colțișor din aeroport.
Cu toate acestea, sub ambalajul acesta pe care l-am desfăcut de prea multe ori de l-am șifonat se ascunde un film alert, care m-a prins în mrejele lui odată ce am trecut de partea introductivă destul de lentă.
Nu excelează la capitolul imprevizibil, dar a reușit să mă surprinsă de vreo două ori prin niște decizii inspirate ale personajelor care, apropo, nu-s deloc tâmpite, raționează cum trebuie în astfel de momente de criză.
Mă rog, mai sunt și scăpări, dar le pun pe seama tensiunii generate de amenințarea teribilă care planează deasupra aeroportului, că până și un AI robotic ar fi luat pe nepregătite într-o ipostază ca asta.
Deja sunt în întârziere, așa că mă pregătesc de îmbarcare, nu înainte de a menționa că la nivel actoricesc nu sunt laude de adus, personajele sunt unele standard, fără dificultăți în interpretare.
🏆 Carry-on – Verdict 👍 sau 👎
Mă așteptam la ceva proaspăt, dacă tot avem parte de un scenarist nou, credeam că va aduce ceva inovație în gen, dar am primit un film care mustește de clișee, nimic special.
Există o scenă în mișcare, pe autostradă, care merită lăudată pentru că este foarte bine regizată și a reprezentat giuvaerul acțiunii în Carry-on.
Cu sufletul cât un purice, m-am trezit că un ventricul voia să-mi iasă pe gură, nici nu mi-am dat seama când mi-a ajuns inima-n gât, atât de palpitantă este acea secvență motorizată.
Nu este un film cu pretenții, se înscrie în registrul clasic al producțiilor americane de pe Netflix, cele de tip fast film, îl consumi azi și mâine deja ai uitat de el pentru că nu te hrănește cu ceva intelectual.
M-a obligat să înghit prea multe pilule de neverosimil, dar s-a revanșat cu scena vehiculară pomenită anterior, așa că am să-l trec clasa și am să-i rezerv 6 vacanțe-n Tahiti.