Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1961
Ingmar Bergman nu glumește, pentru al doilea an consecutiv un film regizat de el ia acest premiu.
Såsom i en spegel a consfințit statutul de legendă al regizorului după ce în 1960 Jungfrukällan i-a adus prima statuetă.
Știu că nu regizorul primește acest Oscar, dar eu le contorizez în dreptul lor.
🎬 Såsom i en spegel – Premisă 📖
Patru personaje își petrec vacanța pe o insulă ce pare doar a lor pentru că nu există țipenie de om pe acolo în afară de ei.
Tatăl, David (Gunnar Björnstrand – Persona), tocmai s-a întors dintr-o călătorie de serviciu și este presat de termenul limită pentru cartea lui.
Fiica acestuia, Karin (Harriet Anderson), se reface pentru că tocmai a fost externată din spital.
Fiul, Minus (Lars Passgård), vrea să calce pe urmele tatălui său și să devină scriitor și dă senzația că are mai mult talent.
Soțul, Martin (Max von Sydow – Minority report), încearcă să se reconecteze cu nevasta lui după care tânjește nespus de mult.
💭 Såsom i en spegel – Comentariu 🍿
Este un film în care, la prima vedere, se petrece un mare nimic pentru că am asistat destul de mult timp la niște activități cotidiene de o banalitate cutremurătoare care mi-au băgat creierul în stare vegetativă.
Sau, oare, era deja așa?
Totuși, ce să interpretez la patru oameni care se scaldă-n mare, mănâncă împreună și discută verzi și uscate?
Asta era marea întrebare pe care mi-o puneam în timp ce mă luptam cu un căscat pe care nu voiam să-l las să iasă la lumină.
Am primit și răspunsul destul de rapid pentru că filmul ia o turnură psihologică în momentul în care mintea femeii începe să se fosilizeze și să dea primele semne de fărâmițare.
Apropo, că și eu fusei pervers cu voi, nu am zis din ce spital a fost externată Karin, dintr-unul destinat pacienților cu probleme mintale.
Așadar, nu trupul i-a fost defect, ci mintea este cea care o face să sufere. Și îi patinează atât de mult încât crede că-l vede pe Dumnezeu care s-a scoborât din ceruri s-o blagoslovească fericit cu prezența lui.
Ce să fie, ce să fie? Schizofrenie sau evlavie?
De aici se pornește un tumult personal care se transformă într-o tornadă care înghite toate personajele, deoarece masculii din preajma ei încep să-și reevalueze propriile vieți.
Tata-i negru de supărare că nu este capabil să termine nenorocitul ăla de roman și devine și invidios pe fiul care scrie 25 de piese de teatru cât timp stă pe budă.
Băiatul dorește și el niscai acțiune carnală, că deja a început să dezvolte o artrită cronică la o singură mână, dacă știți ce zic.
Nu-i departe de el nici cumnatul care tot ar mai vrea-o pe Karin dacă i-ar da ce dorește, dar parcă nici nu mai are puterea să care în spate o asemenea povară dereglată mintal.
Cât despre Karin, Dumnezeu cu mila, analizați-o și singuri.
Se petrec și niște evenimente traumatizante și nu-mi face plăcere să le relatez, așa că voi sări peste ele, mai ales că reprezintă niște spoilere destul de mari.
Ce pot menționa este simbolistica bogată pe care am regăsit-o în aproape fiecare imagine. Vă ofer drept cadou următorul sfat: fiți atenți la orice gest, chiar dacă are insignifiant, are importanța lui.
Din acest punct de vedere, filmul este un adevărat tur de forță la nivel intelectual pentru că trebuie să fii doxă în mai multe domenii pentru a sesiza nenumăratele subtilități narative și vizuale inserate cu măiestrie în această producție.
De la scena de început, cu cei patru ieșind din apă, pe care am perceput-o ca pe o trimitere biblică la cei patru călăreți ai apocalipsei, și până la corabia decrepită din final, ce are și ea conotații religioase, filmul colcăie de astfel de secvențe în care dualitatea este prezentă din plin.
Nu mai zic că personajele sunt prezentate aproape ca pe niște picturi, fiind mai mereu înrămate, a se citi încadrate. Ba o ușă, ba o fereastră, ba mai știu eu ce, formează un dreptunghi în jurul lor.
Încă nu mi-am dat seama ce vrea să reprezinte treaba asta, că nu-s atât de cult, dar măcar am avut suficientă glagore să sesizez acest aspect.
Oi fi eu prost, dar nu-s chiar atât de prost, mă mai prind când și când de câte ceva.
M-am ambalat atât de mult încât uitam să menționez că filmul este alb-negru, iar titlul tradus în engleză este Through a glass darkly, și el cu trimitere la scripturi.
🏆 Såsom i en spegel – Verdict 👍 sau 👎
Este un film de artă așa cum scrie la carte, un film în care se vorbește non stop, totul se bazează pe dialog, aranjamentul scenic este minimalist, iar numărul personajelor este unul redus.
Subiectul abordat este deschis interpretărilor proprii care vor fi multiple, poate fi despre fragilitatea complicatului nostru creier, poate fi despre percepția despre Dumnezeu, poate fi despre problemele familiale.
Sau poate nu este despre nimic din toate acestea și se referă la cu altceva.
Recunosc că nu dispun de capacitatea cerebrală necesară pentru a-i desluși toate tainele bine ascunse într-un scenariu abstract și, pe alocuri, suprarealist.
Jungfrukällan a fost mai digerabil, a avut o tentă de comercial, dar Såsom i en spegel este artă și iarăși artă, un film greu, un film profund, un film care mi-a frânt creierul pe care l-am chinuit să vină cu o descifrare satisfăcătoare a poveștii din această peliculă.
M-am dat, însă bătut, știu când ceva nu-i de mine, dar din ce am putut pricepe pot spune că este o realizare meritorie căreia am să-i alung 7 păianjeni, că știu că un personaj are o astfel de fobie.