Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(4,5 / 5)
Doctor Strange se alătură universului imaginat de Marvel, univers cinematic ajuns la episodul 14. Ai crede că după atâta amar de timp, filmele lor încep să plictisească dar, în cazul de față, nimic nu poate fi mai fals.
Ce e drept, se respectă rețeta clasică a originii unui erou, nu se abate de la ea, însă impresionează impactul vizual pe care filmul îl are asupra publicului.
Panoplia supereroilor se îmbogățește cu un specimen special, întruchipat de Benedict Cumberbatch care intră în încălțările doctorului Stephen Strange, un neurochirurg, pe cât de strălucit și excelent în profesia sa, pe atât de arogant și atoateștiutor, cel puțin așa îi place să se creadă, care-și tratează cu superficialitate și chiar nesimțire colegii de muncă pe care-i consideră inferiori.
Numai că într-o seară aproape fatidică, suferă un grav accident de circulație în urma căruia își pierde obiectul muncii, mâinile fiindu-i practic distruse de accident, devenind astfel inutil în profesia sa.
Într-o încercare disperată de a-și recăpăta viața anterioară, ajunge în Kamar-Taj, undeva prin Nepal, unde, ajutat de Ancient One, că nu pot să îi spun Cel Antic, învață să stăpânească niște forțe oculte, pe care nu și le-ar fi imaginat vreodată și pe care nici când le vede în fața ochilor nu le crede posibile. Și odată cu aceste lecții de misticism, Strange învață că nu totul se învârte în jurul lui, că viața lui este goală, că există și altceva în afară de materialul superficial pe această lume, că pentru a atinge pacea absolută trebuie să renunțe la falsul control pe care crede că-l are asupra existenței lui fade, lipsite de conținut.
Numai că unul din discipolii anteriori, Kaecilius, și-a luat lumea în cap, a șutit niște vrăjeli, pardon, vrăji de invocare a unor forțe întunecate cu promisiunea vieții eterne.
Și cum vrăjitorii buni sunt cam rari și deși nu este nici pe departe pregătit pentru această luptă mistică, Doctor Strange este nevoit să se implice în această bătălie crâncenă dusă pe diverse planuri astrale, în nenumărate dimensiuni și universuri paralele, împotriva principiilor după care își ghidează viața, război care are ca finalitate însăși salvarea planetei Pământ, planetă dorită cu nesaț drept aperitiv de antagonistul principal al filmului. Așa că Strange, înarmat cu o pelerină cu minte proprie, mantia levitației, și un al treilea ochi, al lui Agamotto, cu care manipulează timpul, se aruncă într-o luptă aparent imposibil de câștigat împotriva unui inamic pentru care timpul nu există.
Așa cum ne-au învățat cei de la Marvel, vizualul este unul de excepție, absolut mirobolant, lumile multiple imaginate care coabitează simultan în același loc dar separate de universuri nemărginite creează un spectacol grandios, așa cum nu am mai văzut de foarte mult timp. Aduce cu celebrul Inception al lui Nolan, dar dus la un nivel greu de închipuit, pe lângă Doctor Strange, acel film pare acum o peliculă alb-negru mută de acum 100 de ani.
Nu că rămâi înmărmurit, siderat de ceea ce vezi, dar ochiul nu poate percepe că așa ceva este posibil, lumi care nu respectă nici o regulă logică, nici o lege a gravitației, orașe care-și schimbă permanent arhitectura la o simplă fluturare a mâinii, cu o gravitație fluidă, într-un perpetuum mobile, generând secvențe de acțiune stupefiante pe care creierul nu le poate procesa la capacitate maximă.
Trebuie să vedeți ca să credeți, cuvintele sunt de prisos și insuficiente pentru a descrie grandoarea spectacolului pus la cale de către regizor și echipa de maeștri în efecte speciale.
După ce mi-am revenit din contemplarea acestui univers fantasmagoric, să trec și la alte elemente componente ale filmului.
Unul dintre aceste elemente, chiar abundent, este umorul de tip Marvel pe care am cam început să îl urăsc odată cu trecerea timpului pentru că te sustrage de la poveste și te smulge din atmosfera filmului în care ești implicat trup și suflet.
Și Doctor Strange suferă din plin de acest sindrom, doar că, surprinzător, umorul este eficient, se râde foarte mult, chiar dacă unele glume sunt simpliste și uneori chiar nepotrivite în scenă, stricând pe alocuri anumite secvențe cu tentă serioasă și emoțională.
Un alt capitol la care filmul suferă este lipsa dramatismului smulgător de lacrimi, chiar dacă amenințarea pe care Strange trebuie să o elimine este una distrugătoare de universuri, cu toate astea, nu simți pe deplin puterea nimicitoare a antagonistului, iar faptul că eroul nostru este abia la început, deci nu va muri, că doar trebuie să apară și în alte filme, taie cu barda din gravitatea situației, știi că nimic nasol nu se va întâmpla.
Dar asta este buba tuturor filmelor cu supereroi, știi că nimeni important nu va păți ceva de porc, sau dacă se întâmplă ceva ce le-ar dăuna integrității corporale, nu te impacientezi pentru că în următoarea secvență totul va fi rezolvat ca prin magie, bine, aici chiar e vorba de magie la propriu, nu la figurat.
Actorii sunt de clasă mondială, pe lângă Benedict cel dintâi, că mai avem unul, Benedict Wong, care-l joacă, ei bine, pe Wong, mai dăm de o neașteptat de bună Tilda Swinton în rolul Ancient One, de un terifiant dar insuficient de bine utilizat Mads Mikkelsen, da, nimeni altul decât Hannibal Lecter din serial, în rolul zelotului cel dintâi care dorește invocarea răului suprem, precum și de Chiewetel Ejiofor în rolul lui Mordo, nu dau spoilere, dar cine a urmărit benzile desenate, știe ce hram poartă.
Doctor Strange se detașează de amalgamul de filme de acest tip, aducând un suflu nou atât de necesar acestui gen, atacând mai mult planul spiritual, filozofic decât pe cel terestru, fizic pe care-l știm deja din atâtea alte filme.
Povestea, la bază, nu excelează prin noutate, este veșnicul parcurs al unui simplu om de la traiul cotidian la stadiul de supererou, unii mușcați de diverse vietăți radioactive, alții construindu-și costume sau arme, iar în cazul lui Strange, învățând arta magiei. Plus de asta, filmul trebuie să care această piatră grea a umorului de care nu se poate scutura universul Marvel, umor care chiar dacă se îmbină aproape perfect în poveste, te deraiază de la drumul lin al magiei care se desfășoară în fața ochilor tăi încremeniți de extravaganța vizualului care a dat naștere unui film unic care-ți taie răsuflarea. Și e musai să facă și niște trimiteri la ceilalți supereroi din acest univers, trimiteri unele mai subtile, altele aruncate cu eleganța unui elefant într-un magazin de porțelanuri.
Per total, Doctor Strange merită cu vârf și îndesat un 6, ho, nu aruncați cu pietre infinite în mine, nimic nu e ceea ce pare, un 6 inversat, adică un 9.
PS. Stați până la final de tot, sunt 2 scene după terminarea filmului, una undeva la mijloc, și una, mai importantă, chiar la final de tot. Nu veți regreta.
Trailer.
