Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 084 – Easy rider
Easy rider, regizat de unul dintre protagoniști (Dennis Hopper), ne poartă într-o călătorie de-a lungul Statelor Unite ale Americii, partea rurală, cea departe de agitația din orașe, cele două personaje principale, Wyatt (Peter Fonda) și Billy (Dennis Hopper) având un drum de făcut între Los Angeles și New Orleans, pentru a fi prezenți la celebrul festival Mardi Gras.
Dar nu pleacă la drum cu mâinile-n fund, ci cu niscai bancnote înverzite ascunse pe unde se poate pentru că provin dintr-un micuț trafic de droguri, că nah, fiind spirite libere, cu ce să se ocupe dacă nu cu droguri?
Cum acțiunea este plasată în perioada de glorie a mișcării hippie, cei doi se întâlnesc în aventura lor cu tot felul de personaje flower power, răzvrătite contra sistemului, zburdând libere pe câmpii și la propriu, dar și la figurat, neaparținând niciunui sistem de reguli impuse, făcând totul după cum îi taie capul, când și cum vor.
Nici nu aș ști ce să mai spun despre poveste, pentru că ea practic nu există, tot filmul constă în multe, multe, multe, extrem de multe plimbări cu motocicleta, întrerupte din când în când de câte-n popas fie sub cerul liber, fie într-o magherniță ostilă, fie într-o așezare libertină.
Și cam atât, nu se întâmplă nimic cu adevărat interesant, care să capteze atenția privitorului, cel puțin nu în prima oră care pare pur și simplu un documentar despre doi hipioți care se plimbă prin pustietăți.
Abia odată cu intrarea în scenă a lui Jack Nicholson, aflat încă la început de carieră, Easy rider devine mai alert, dar nu foarte mult.
Este primul film din acest top AFI 100 care mi-a displăcut și nu pentru că nu l-aș fi priceput (sper că l-am priceput, dar poate mă înșel, tot ce se poate), dar pur și simplu nu am simțit vreo atracție pentru poveste.
Am înțeles ideea de la baza acestuia, lupta continuă dintre orașele aglomerate care reprezintă opresiunea regulilor stricte impuse multora de către cei puțini care, practic, reprezintă o formă de sclavie democratică, și deșertul pustiu străbătut de cei doi care reprezintă viața adevărată, eliberată de cătușele constrângerii impuse de societate, dar asta nu înseamnă că mi-a și plăcut producția.
Și Easy rider nu se limitează doar la acest contrast între oraș și pustietate, prezintă și fața urâtă a prejudecății, a modului cum unii îi tratează pe alții doar pentru că au o mentalitate diferită, gândesc altfel și nu se aliniază acelorași valori morale și spirituale. Astfel, cei doi, Wyatt și Billy, au parte de primiri care de care mai neprietenoase din partea celor care întruchipează ordinea și disciplina și care nu înțeleg cum cineva își poate duce viața după niște principii care o iau pe arătură în concepția lor.
Până și cele două personaje, deși merg mână de mână, sunt destul de diferite, unul are încredere în bunătatea oamenilor, chiar dacă sunt complet necunoscuți, celălalt este paranoic și suspicios pe orice gest de bunătate, dar ambii simt că nu se mai regăsesc într-o țară aflată într-un proces de schimbare care nu aduce nimic bun și care nu îi mai reprezintă spiritual, asta dacă i-a reprezentat vreodată
Dar dincolo de aceste aspecte, Easy rider este un film incoerent, dezlânat, în care se pierde mult timp cu droguri și băutură, dar la un nivel mai cuminte ca în, spre exemplu, The beach bum.
Sincer, nu mi-am dat seama dacă filmul glorifică acest stil de viață sau îl condamnă, pentru că pe de o parte îl prezintă ca pe libertatea mult visată de către omenire, dar pe de altă parte, la ce este bună libertatea dacă ai creierii prăjiți de droguri și mintea muci din cauza băuturii?
Finalul este complet delirant, fragmentat, halucinant, inducător de spasme, iar finalul finalului este unul brusc, tragic, bulversant, poate o hiberbolizare exacerbată a chiar repeziciunii cu care viața trece pe lângă noi.
Un alt aspect posibil dătător de dureri de cap este modul în care regizorul a ales să facă anumite tranziții între scene prin intercalarea extrem de rapidă a unor cadre disociate, fără legătură între ele, tranziții care au darul de a te arunca în brațele disconfortului vizual.
Însă tot am găsit ceva de lăudat, coloana sonoră care ne-a dat Born to be wild de Steppenwolf.
Easy rider nu prea trece testul timpului, în umila mea opinie, a fost relevant pentru acea perioadă, un act artistic în mijlocul unui perioade nervoase de schimbare socială, un film care preferă să se concentreze pe-o filozofie de viață (o libertate pătată de excesul de droguri și băutură) în detrimentul unei povești coerente.
În afară de coloana superbă și jocul excelent prestat de Jack Nicholson, nu prea am ce să scot în față din Easy rider, așa că mai mult de un 6 nu pot să-i dau, mi-a fost dificil să termin filmul, pe la jumătate deja mă enervasem, urlând în gând: Dar hai odată, cât vă mai plimbați ca vodă prin lobodă cu motocicletele?
(3 / 5)
Trailer:
