Godzilla: King of the monsters

admin 31/05/2019 Acțiune 1 Comment 3,127 Views

Godzilla: King of the monsters continuă povestea din primul Godzilla, cel din 2014 regizat de Gareth Edwards, film care mi-a plăcut mult în ciuda criticilor aduse că nu prea a fost Godzilla prin el.

Se încearcă un nou univers cinematic, al titanilor, pentru că aici intră și Kong: Skull island.

În continuarea de la Godzilla iată că au trecut 5 ani de la confruntarea finală dintre Godzilla și MUTO care a decimat orașul San Francisco și din ruinele căruia se naște o ură profundă pentru Titani din partea unor personaje care doresc eradicarea acestor monștri.

După 5 ani ne întâlnim în mare parte cu personaje noi într-o lume în care Titanii devin un subiect normal, fiind acum împrăștiați în mod echitabil pe toate continentele, să nu fie discuții că unii au și alții nu.

MacGuffinul filmului este un dispozitiv ORCA, ideea cuplului Mark și Emma, jucărie care, prin frecvența potrivită, poate controla acțiunile monștrilor. Nu trece mult și ORCA atrage atenția celor răi care vor neapărat să pună ghearele pe valiza minune pentru a elibera toți monștrii în vederea epurării planetei. Cade în sarcina lui Mark (Kyle Chandler) să rezolve problemele cauzate de nevastă-sa.

Filmul poate fi analizat din două unghiuri.

Să încep cu bucata nasoală, și anume personajele umane. Știu că filmele cu Godzilla nu au excelat vreodată din acest punct de vedere, oamenii trecând pe plan terțiar, dar chiar și așa, tot așteptam ceva măcar decent din partea scenariului, că au avut 5 ani la dispoziție. Eu și pretențiile mele exagerate. Ei aș! Oamenii din Godzilla: King of the monsters sunt doar niște enciclopedii Wikipedia umblătoare ale căror singure scopuri sunt acelea de a ne bombarda cu informații, în mare parte inutile, și de a reprezenta liantul dintre rundele de lupte dintre monștri. Practic, partea umană din Godzilla 2 este echivalentul goliciunilor care se plimbă cu câte o pancartă pe ring anunțând următoarea rundă din meciul de box/MMA.

Scenariul este chiar dobitoc aici, multe lucruri sunt lipsite de logică, un exemplu ar fi chiar ORCA, un bun extrem de valoros, dar care zace la întâmplare, ca o cană de cafea la îndemâna tuturor, când ar fi trebuit păzită mai ceva ca Papa în mijlocul unei adunări de musulmani. Cât despre coincidențe și rezolvarea tuturor situațiilor periculoase de fiecare dată în ultima secundă, deja nu mai are rost să pomenesc, că devine rizibil în sensul rău.

Personajele nu sunt deloc dezvoltate așa că atunci când li se întâmplă nasoale, nu ți se încordează deloc sfincterul, filmul tratează oamenii pur și simplu ca pe niște pioni dispensabili.

Iar Mark pare trimisul lui Dumnezeu pe pământ, nu este lucru la care să nu se priceapă, pare a avea inteligența și experiența a 10 oameni din 10 domenii complet diferite.

Chiar era ridicol cum toți îl ascultau, de la soldați antrenați în lupte până la generali cu multe trese pe umeri, deși el era un simplu civil. Probabil știa și numerele la loto de la extragerile viitoare dacă era întrebat.

M-a supărat rău scenariul, zici că ieri a fost scris, cu scene umane încropite pe budă, să fie de umplutură între momentele forte ale filmului. Bașca m-a bătut la cap cu Skull Island de mi-a secat toți nervii. OK, am priceput că veți face un Godzilla vs King Kong, dar las-o dracului de treabă, nu era cazul să îmi spună din 5 în 5 minute că pe Skull Island se întâmplă ceva.

Și acum trec la partea suculentă, anume Titanii și luptele dintre ei. Ehe, aici filmul nu a dezamăgit, fiind exact ceea ce mi-am dorit.

Mediul înconjurător este doldora de monștri dintre cei mai diverși, în prim plan fiind cvartetul de legendă: Godzilla, King Ghidorah, Mothra și Rodan. Scenele de acțiune sunt spectaculoase, nivelul de distrugere provocat de Titani este colosal, dimensiunile monștrilor sunt astronomice, efectele speciale așa cum trebuie.

Nu laud excesiv efectele speciale pentru că, deși designul monștrilor este cu adevărat inspirat, paleta coloristică mi s-a părut cam îndoielnică. Prea mult gri, cenușiu, culori bolnăvicioase și fundal cam șters, iar luptele prea aveau loc în condiții neprielnice ochiului.

Ba era mult fum, ba mult abur, ba multă apă, ba mult soare strălucitor, suficient cât să acopere într-o anume măsură splendoarea specimenelor care se luptau pentru supremație, cât să mă determine să cred că au făcut-o intenționat să acopere ceva defecte în CGI, dar nu suficient cât să-mi distragă atenția de la scandalul de pomină.

Ce este drept, uneori cu greu distingi ceva, haosul este atât de mare încât nu mai găsești niciun atom de ordine în el.

Titanii calcă totul în picioare cu efecte devastatoare, clădirile sunt pulverizate, zboară în toate părțile moloz și resturi ca la bombardament, este un tămbălău ieșit din comun care te și satisface, dar te și obosește vizual.

Plus că fiind atât de multe lupte, senzația aceea de unicitate, de anticipare a luptei finale, dispare pentru că deja eram sătul până a venit desertul. Iar rapiditatea cu care se mișcă niște creaturi atât de mari a știrbit serios din efectul de wow al vederii acestora.

În primul Godzilla simțeai că este titanic prin lentoarea cu care se deplasa, aici zici că erau la sprint de 100 de metri.

În concluzie, în Godzilla: King of the monsters avem un scenariu uman stupid combinat cu secvențe monumentale cu lupte între monștri gigantici. O parte proastă și una bună. Sunt un pic contrariat, filmul m-a și supărat mai mult decât credeam, dar m-a și distrat suficient, așa că înclin balanța către partea favorabilă, dar nu cu mult, și îi dau un 7 deși se putea mult mai bine. E doar decent.

PS. Chiar nu îmi dau seama ce ar putea face cu Kong încât să se măsoare cu Godzilla, mai ales că aici șopârla supradimensionată este omnipotentă, invulnerabilă, indestructibilă, atotputernică (știu, sunt multe sinonime, dar vreau să accentuez nivelul hiperbolizat la care a fost dusă invincibilitatea de care dă dovada Godzilla, o adevărată bombă termonucleară umblătoare).