Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(3,5 / 5)
Independence day 2 – Resurgence este continuarea mult prea târzie a peliculei care a dat definiția perfectă a filmului popcorn, distracție maximă fără prea multă preocupare pentru partea care gâdilă creierul.
Din păcate, de la început o spun, Resurgence suferă din plin din cauza lipsei lui Will Smith, el fiind practic sarea și piperul filmului.
După 20 de ani de la evenimentele generate de atacul extratereștrilor frumoși precum o muiere după câteva zeci de operații estetice, lumea e un loc utopic, nu mai sunt conflicte armate, toate țările sunt prietene între ele, Rusia se pupă cu USA, Coreea de Nord dansează hora unirii cu Coreea de Sud, musulmanii teroriști joacă șotron cu infidelii, ce să mai, un pământ idilic ca urmare a izbândii obținute în lupta cu extratereștrii. Totul s-a schimbat în bine, tehnologia capturată a contribuit imens la dezvoltarea planetară, acum sunt baze pe lună, arme imense, cu capacități de distrugeri incredibil de masive și vehicule aeriene capabile de viteze inimaginabile.
Numai că extratereștrii nu au stat de pomană nici ei în ăștia 20 de ani și au conceput un plan de răzbunare pentru înfrângere și de sugere a planetei noastre de nucleul cel necesar susținerii vieții, așa că pornesc cu forțe proaspete spre planeta noastră cu gânduri deloc pașnice.
Și doar ați văzut în trailere cu ce “navă micuță” vin peste noi, până și unui negru i-ar fi rușine de scula pe care o scot la înaintare urâțeniile astea.
Un conglomerat de personaje noi bașca o reuniune a celor vechi pun la cale planuri peste planuri pentru a obține o nouă victorie într-o luptă care pare și mai lipsită de sorți de izbândă ca precedenta care zici că a fost o plimbare prin parc comparativ cu ce se confruntă acum omenirea.
Ca un fan înrăit al primei părți nu sunt capabil să fac un review prea obiectiv pentru că nostalgia a fost prea puternică așa că nu o să fiu prea dur cu filmul.
Se pierde cam mult timp cu noile personaje, până a venit rândul extratereștrilor cred că s-au săturat și ei de atâtea personaje noi ale căror povești de viață cam plictisitoare și lungi am fost nevoit să le ascult ca la final să nu mă intereseze prea mult de soarta lor.
Când în final am crezut că au terminat cu personajele noi și trecem la masacru, stai așa, că mai avem o droaie de puradei la care e musai să ții cu ei de acum încolo.
Într-un final începe tărășenia. Și pe cât de enervantă a fost prima jumătate de oră, pe atât de intens a fost restul filmului.
Roland Emmerich, așa nepriceput cum e el într-ale regizatului oamenilor și scosul untului din ei, este aproape de neîntrecut când vine vorba de spectacol vizual.
Și se simt din plin cei 20 de ani trecuți de la prima parte, acum, cu tehnologia nouă avută la îndemână, a reușit să creeze o orgie vizuală superbă, de la nava mamă care cred că e cea mai mare creație non-planetară văzută în filme, mai mare ca ea nu sunt decât planetele, până la designul extratereștrilor (nu ați văzut mai nimic în trailere), de la distrugerile generate de aterizarea navei pe Pământ până la luptele aiuritoare între navele noastre și puzderia incomensurabilă a celor cu gânduri de distrugere.
În momentul în care a început ceea ce așteptam de la film pur și simplu am rămas cu paiul înfipt în mufarină și cu popcornul în labe, de zici că eram stană de piatră, doar ochii mi se mișcau spasmodic, încercând să savurez la maxim orgasmul vizual care mă năpădea, deși erau momente când ecranul era plin de tot felul de rahaturi pe care nu le puteam urmări în mod egal pe toate, era acțiunea prea densă.
Nu am ce reproșuri să aduc filmului pe bucata asta, deși nu există acel moment exponențial ca distrugerea clădirii White House pe care o să o țin minte până la moarte din ID1, poate și din cauza faptului că asemenea momente au tot fost în ultima vreme și nu mai pot fi marcat pe viață de astfel de secvențe, atunci era o noutate.
Desigur povestea din Resurgence e aceeași din prima parte, scenariul e lăsat mai la o parte, nu strălucește deloc prin inteligență, legile fizicii sunt aruncate la gunoi, dacă te apuci să-l diseci, o să îți dai seama că trei sferturi din ce se întâmplă nu are nici un sens din punct de vedere logic, avem parte de multe coincidențe și momente extrem de convenabile poveștii la care ești nevoit să pui botul, modul de eliminare al extratereștrilor e regurgitat din alte filme, nu are nimic original, măcar aici nu am avut parte de un virus, dar salvarea a fost tot una la fel de aiuritoare și neverosimilă, dar hei, nici nu mă așteptam la altceva.
Actorii noi nu m-au impresionat absolut deloc, tot cei vechi au dus greul, Jeff Goldblum carismatic ca întotdeauna și Bill Pullman, președinte o dată, președinte pentru totdeauna, au fost cei care mi-au direct la suflet mai repede ca muierea la card.
Avem o încercare cam nereușită de înlocuire a lui Will Smith cu fiul său Dylan care e și el căpitan dar nu prea ține șmecheria, nu m-a mișcat cu nimic, e ca o scândură dintr-un gard.
Să nu mai zic de un personaj extrem de enervant, care a primit prea multe minute și prea multe linii, dar nah, și acolo nepotismul e în floare, personajul respectiv e jucat de unul din scenariști.
De asemenea, au băgat un discurs motivator ținut de președinte dar nu se compară nici pe departe cu cel din ID1, eu pe ăla îl auzeam în timpane, că îl știu pe dinafară.
Resurgence excelează la nivel vizual, avem parte de acțiune doldora în a doua jumătate, apasă cam des pedala nostalgiei dar păcătuiește cu caracterele noi care sunt lipsite de carismă și chiar de talent (Liam, se aude?), povestea e meh, dar asta nu înseamnă că filmul nu e unul al dracului de distractiv deși e cam scurt, s-a terminat mult prea repede pentru gustul meu, nu are nici 2 ore, ceea ce e păcat, voiam mai mult. Poate în partea a treia. Ups!!! Nu mai zic nimic.
Hai că parcă am reușit să rămân cât de cât obiectiv, pentru ceea ce am vrut să primesc de la film, zic că merită un 7/10, deși aș fi vrut să îi dau un 8 dar nu pot.
Trailer
