NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Disney nu se lasă până când nu transformă toate animațiile în remake-uri live action, următorul pe listă fiind Lilo & Stitch.
Tot ce speram era ca măcar să rămână fidel sursei de inspirație.
🎬 Lilo & Stitch – Premisă 📖
Un om de știință de pe o planetă îndepărtată creează în laboratorul său o creatură considerată un monstru care nu merită să trăiască.
Experimentul 626 este condamnat la exil pe viață, dar drăcovenia reușește să evadeze cu o navă spațială, iar destinația finală este Terra.
Aici se aciuează pe lângă Lilo (Maia Kealoha), o fetiță havaiană de șase ani care are mari probleme în a se integra în comunitate.
Ea este crescută de sora mai mare, Nani (Sydney Agudong), pentru că părinții au murit.
Astfel, este tratată ca un paria, iar asta o face să fie năzdrăvană, ca mecanism de apărare.
Când face echipă cu 626, botezat Stitch, pe mica insulă însorită se declanșează haosul, unul alimentat și de diverse personaje dubioase care vor să pună mâna pe făptura extraterestră.
💭 Lilo & Stitch – Comentariu 🍿
După ce Disney mi-a servit, mai mult mi-a băgat cu forța pe gât, dezastrul Pinocchio, naufragiata Mica sirenă sau otrăvita Albă ca Zăpadă, ce așteptări să mai am privind Lilo & Stitch?
Ei bine, se pare că din borcanul cu nostalgie a ieșit o marmeladă care nu-i expirată, ceea ce reprezintă o mică victorie.
🤝 Lilo și Stitch: Haos cu inimă mare
Există destule similitudini cu animația, de bază fiind relația zvăpăiată dintre Lilo și Stitch care generează o grămadă de mici dezastre în hârjoneala lor.
La polul opus, avem și câteva modificări importante față de povestea originală, printre ele numărându-se dispariția antagonistului principal și schimbarea aproape completă a personajului Nani.
De principiu, acțiunea este presărată cu distrugeri pe bandă rulantă, dansuri hula, extratereștri împiedicați și conceptul ăla cu „ohana înseamnă familie” băgat în urechi până îl fredonezi și-n somn. Sau până iese Vin Diesel din vreun portal SF să-și dea aprobarea.
🛋️ Dramă, dar fără prea mult dramatism
Am rămas cu impresia că scenariul nu s-a străduit prea mult să vină cu o poveste captivantă care să fie potrivită unui film live action și a marșat pe nostalgie și năzbâtii.
De ceva vreme, când scriu despre filme destinate copiilor, mă ghidez după reacția puștiului care acum a trecut de 10 ani.
Și trebuie să menționez că a fost toropit de plictiseală când filmul intra în perioada dedicată dezvoltării relațiilor dintre personajele umane.
Parcă scenariul insistă prea mult pe acest aspect, unul care nici nu este tratat cu seriozitatea necesară pentru a se adresa unui public matur.
Abordarea mi s-a părut cumva superficială, nu am simțit cu adevărat durerea pierderii recente a părinților, zici că mai degrabă au rătăcit un hamster, nu că au rămas orfane și pe cont propriu.
Până și eu voiam ca firul narativ să navigheze mai repede spre năzdrăvăniile fetiței dulci și câinelui spațial, pentru că erau mai interesante decât meditațiile filozofice despre familie.
Asta nu înseamnă că nu au existat momente emoționante, filmul chiar reușește să atingă coarda aia sensibilă din tine care mănâncă înghețată direct din cutie la 2 noaptea.
🎭 Când râsul și haosul se împletesc
Filmul strălucește când combinația dintre Lilo și Stitch explodează pe marele ecran și în urmă rămân un șir de gaguri fizice și schimburi de replici mai mult mârâite decât rostite care au făcut deliciul celor mici.
Bine, bine, și dinozaurul din mine a râs pe săturate când cei doi intrau pe modul turbo și prăpădeau tot ce întâlneau în cale – nunți, restaurante sau case.
🎶 Distribuție fidelă și Elvis pe fundal
Ce a făcut Disney demn de laudă, și trebuie să dau Șoarecelui ce este al Șoarecelui, este distribuția fidelă animației și folosirea unor melodii ale marelui Elvis Presley.
Am rămas mirat că în rolurile principale au fost niște actrițe havaiene și nu unele coborâte dintr-un alt arbore genealogic, așa cum practică Disney în ultima vreme în numele diversității forțate.
Iată că am ajuns să consider normalitatea ca fiind un lucru demn de laudă.
Maia Kealoha este o scumpete în rolul micuței Lilo, poți să ai inima un bloc de gheață la temperatura de zero absolut că ea tot va reuși să ți-o topească prin prezența ei.
Este întruchiparea inocenței pierdute la o vârstă prea fragedă, un copil care vrea doar să se joace, dar cu un spirit apăsat de greutăți prea de timpuriu.
Iar Stitch este… Stitch. Se situează undeva între „mascotă simpatică” și „dezastru ambulant pe steroizi”.
Nu arată foarte bine ca realizare CGI, dar are acea expresivitate care reușește să transmită destule emoții cât să te prindă de gulerul sufletului.
E fix genul de personaj pe care copiii îl vor dori pe rucsac, iar adulții îl vor vedea peste tot în reclame la cereale și alte produse.
🖥️ Efecte vizuale și buget: Disney pe low-cost
Filmul dă cele mai mari rateuri pe palier vizual, a costat foarte puțin raportat la bugetele exorbitante marca Disney, așa că 100 de milioane de dolari este un mizilic.
De aceea, esteticul computerizat nu se diferențiază prea mult de animația de acum două decenii, uneori nici nu ziceam că-i live action, ci niște desene animate mai sofisticate.
Personajele non-umane arată prea caraghios, fumul digital este de toată jena, iar decorurile extraterestre par preluate dintr-un episod din seria originală Star Trek.
Aceste scăpări vizuale nu deranjează prea mult, dar ies în evidență.
Ca o notă personală, m-a amuzat cum Nani a fost încotoșmănită în Hawaii comparativ cu animația originală, semn că pudibonderia capătă nuanțe de măicuțe neprihănite.
🏆 Lilo & Stitch – Verdict 👍 sau 👎?
Disney a mers la sigur cu acest film și nu și-a asumat deloc riscuri.
Nu a cheltuit sume exorbitante ca la o petrecere cu maneliști fără declarații fiscale la ANAF și politicieni corupți cu afaceri pe numele soacrei.
Produsul finit pare un smoothie făcut din fructe proaspete, dar turnat într-un pahar de plastic reciclat.
Recunosc că filmul este simpatic, plăcut vizual pe alocuri, când ne arată peisajele havaiene, și are destul suflet în el cât să verși o lacrimă.
Dar este evidentă introducerea în poveste a câtorva algoritmi de studio care retează din farmecul pe care animația l-a împrăștiat cu multă mărinimie.
Bine că măcar nu a fost povestea atât de actualizată încât să-l văd pe Stitch făcând twerk pe remixul trap al piesei Hound dog.
Ce să mai zic de final? Filmul este decent spre bun, o realizare mult peste ce a făcut Disney recent și mă face să vreau să iau bilet de avion spre Honolulu chiar dacă n-am bani nici de RATB.
Așa că nu am de ales și-mi voi stinge pofta de călătorii exotice cu șapte cupe de înghețată.
(3,5 / 5)
