Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Hm, nu știu cum să atac Mother!, cel mai recent film al regizorului Darren Aronofsky, fără să mă scap pe mine de spoilere, dacă or exista așa ceva pentru că este unul dintre cele mai ciudate, interesante și intrigante filme pe care le-am văzut, cu o poveste deschisă unor interpretări multiple.
Hai că încerc să scriu ceva.
Javier Bardem și Jennifer Lawrence interpretează un cuplu care-și duce viața liniștit, într-o casă pe care o renovează ea, în timp ce el este un scriitor lipsit de inspirație de ceva vreme, care după o carte cu un succes fulminant, pare că muza l-a părăsit cu desăvârșire.
Deși atmosfera este destul de ciudată, parcă simți o letargie a personajelor care se mișcă în reluare, fără să se grăbească undeva, și în ciuda diferenței cam mari de vârstă, cei doi par a se iubi destul de mult.
Într-o seară, liniștea le este spulberată de vizita unui cuplu mai în vârstă aflat în căutarea unui loc de odihnă, cuplu care începe să-și bage nasul unde nu îi fierbe oala, iar lucrurile o iau cu adevărat razna în momentul în care-și fac apariția cei doi fii ai acestui cuplu care se ceartă din cauza testamentului tatălui aflat pe moarte.
Și cam atât, ceea ce urmează este ceva halucinant, greu de transpus în cuvinte, mai ales că fiecare poate interpreta în alt fel filmul și poate da alte conotații imaginilor care se perindă într-un ritm amețitor pe ecran.
Dacă la început totul era molcom și îți dădea o stare de somnolență, ceea ce vine după apariția cuplului se desfășoară din ce în ce mai rapid și abia poți ține pasul, mai ales emoțional, cu acțiunea filmului.
Mother! este un film greu de digerat, care va genera reacții extreme, fie îl urăști din toată inima, fie vei fi uimit de alegoria fascinantă pe care o pune pe tapet și care te va lăsa multă vreme pe gânduri. Mă repet, asta pentru că așa am interpretat eu filmul, cine știe ce a avut în minte Aronofsky când a scris scenariul, poate povestea este despre cu totul altceva decât am concluzionat eu.
Cert este faptul că la început mă uitam la film și mă scărpinam în cap, la fel ca restul audienței, întrebându-mă ce mother dracului se întâmplă, că nu pricepeam o boabă din ce se întâmplă. Asta până la un moment dat când s-au făcut niște legături prin creieraș și totul a devenit extrem de clar, de la plictiseală am trecut la uimire, realizând că fiecare secvență deja văzută, fiecare acțiune luată de personaje, fiecare cuvânt slobozit pe gură capătă dintr-odată sens.
Nu mai am ce să spun despre film pentru că sunt sigur că fiecare va vedea altceva pe ecran, așa că eu închei aici cu un 9 și încă nu am pătruns întreaga simbolistică a filmului, necesită multiple vizionări pentru că sunt multe chestii care scapă mai ales din cauza vitezei cu care se desfășoară acțiunea spre final și nu ai timp să pătrunzi semnificația tuturor imaginilor prezentate, dar este epuizant emoțional să îl vezi o singură dată, darămite de mai multe ori.
După trailer și link-urile aferente, voi veni cu spoilere și propria interpretare pe scurt, așa că ați fost avertizați, să nu mă înjurați apoi că am dat din casă.
(4,5 / 5)
Trailer:
Atenție!!!
Spoilere!!!
Ce am înțeles eu din film?
Javier Bardem este Dumnezeu, Jennifer Lawrence este Mama Natură, casa lor este Pământul, cuplul care le bate la ușă este cel format din Adam și Eva.
Javier a scris prima carte (Vechiul Testament) și a fost lipsit de inspirație până în momentul în care l-a dat lumii pe fiul său (Iisus) și i-a venit inspirația să scrie a doua carte (Noul Testament).
Pornind de aici totul începe să capete sens, de la rana soțului din coastă, la cei doi fii care intră valvârtej în peisaj, Cain și Abel, unul ucigându-l pe celălalt, până la evenimentele simbolice care redau istoria umanității pe repede înainte, de la izgonirea din Eden a celor doi care au încălcat porunca lui Javier de a nu intra într-o încăpere interzisă, până la momentul actual, măcinat de conflicte inutile, de religia spălătoare pe creier care în numele lui Javier (Dumnezeu) seamănă râcă între oameni care se ucid pentru absolut nimic, de la Mama Natură care încearcă să aibă grijă de Pământ până la umanitatea decrepită care se multiplică într-un ritm amețitor, distrugând fără nicio jenă resursele Pământului (de unde și inima casei care încetul cu încetul intră în colaps).
Când vezi redate cu viteză lucrurile groaznice de care este capabil omul, rămâi absolut terifiat de cât de nenorocită, patetică, mică în mentalitate și dezgustătoare în acțiuni este specia umană și că nu își merită deloc existența.
La un moment dat chiar mi-am spus în sinea mea că nu mai suport să văd atrocitățile de care sunt capabili oamenii.
Dar Mother! nu se oprea și mă întrebam oare cât ne mai poate suporta Mama Natură? Cât va mai dura până când, în inconștiența noastră, vom distruge complet casa (Pământul) mânați de dorința superficială de a avea tot mai mult, de la resurse până la putere?
Finalul este unul aproape genial, Mama Natura va lua problema în propriile mâini pentru că Dumnezeu este atât de îndrăgostit de creația sa, omul, încât nu îi pasă că a dat un rateu imens, și va face ea curățenie deplină, cu prețul propriei sale existențe.
Filmul începe și se termină cu aceeași secvență, poetică de altfel, care ne duce chiar la începuturile universului, la faptul că „Dumnezeu”, văzându-și opera distrusă, creează un nou univers lipsit de virusul ucigaș denumit omenire, sperând la atingerea perfecțiunii.
Nu știu dacă Mother! are neapărat vreun mesaj, gen hai să lăsăm naibii religiile, politica, puterea și alte lucruri nesemnificative și să ne concentrăm în a ne păstra casa sănătoasă că în ritmul ăsta vom beli podeaua și ne vom duce în scurt timp pe copcă.
Nu am înțeles de ce este considerat un film controversat, mi se pare că spune lucrurilor pe nume referitor la umanitate, dacă scoaterea adevărului generează controversă atunci asta nu face decât să întărească ideea filmului, aceea că omenirea trebui stârpită ca pe-o insectă dăunătoare.
Sau, la fel de simplu, filmul poate fi despre personajul lui Jennifer Lawrence care suferă cu dovleacul și halucinează tot timpul.
Gata, mă opresc că deja începe să mă doară capul de atâtea alegorii, satire, interpretări, hiperbole, parabole și teme ezoterice.
