Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
În 1979 apărea Stalker regizat de Andrei Tarkovsky. La noi a fost tradus Călăuza.
🎬 Stalker – Premisă 🕮
Undeva, într-o zonă nedefinită clar, într-o perioadă nestabilită cu exactitate, s-a produs un eveniment aparte.
Se presupune că un meteorit s-a prăbușit și a transformat zona contactului în Zona, o suprafață imensă păzită de armată pentru a împiedica pătrunderea multor gură cască.
De ce ar dori oamenii să se preumble pe acolo?
Se spune că în centrul Zonei există o cameră în care le sunt îndeplinite dorințele.
Călăuza (Aleksandr Kaydanovskiy) tocmai a fost antamat de Scriitor (Anatoliy Solonitsyn) și de Profesor (Nikolay Grinko) să-i ghideze prin Zona periculoasă fix până la camera miraculoasă.
Așadar, cei trei încep lungul drum presărat cu multe obstacole, care umane cu mitraliera în mână, care naturale dornice să le taie rapid pofta de plimbat aiurea-n drezină.
Pe parcursul călătoriei cei trei se dedau la fel și fel de discuții despre viață, existență, trai, destin, fericire și alte asemenea subiecte grele care te pun pe gânduri.
💭 Stalker – Comentariu 🍿
Bazat pe romanul Piknik na obochine, filmul de față durează două ore și patruzeci de minute și este greu de digerat pentru că este alegoric de nu-i adevărat.
Cu fiecare scenă ce se derulează în fața ochilor, scenariul devine tot mai metaforic și își întinde crengile în multiple direcții de îți este greu să te decizi de care să te agăți.
Nici Tarzan nu avea atâtea liane-n junglă câte firicele filozofice se preling din povestea contorsionată la nivel cerebral.
Nu-i greu să te prinzi că Zona este una plină de simbolistică pe care o poți interpreta în fel și chip.
Ca desfășurare a acțiunii, să pomenesc un pic și de asta, Stalker nu excelează prin complexitate.
Cea mai mare parte a timpului o petrecem cu cele trei personaje care-și fac drum prin Zona părăsită și decrepită încercând să ajungă la inestimabila cameră a dorințelor.
Aici există un contract puternic între ce ni se spune și ce se întâmplă.
Din vorbe reiese că Zona este extrem de periculoasă, că amenințările pândesc la tot pasul, dar nu se petrece ceva contondent și vătămător pentru ființa umană. Nu fizic.
Totul este la nivel mintal, filmul trebuie perceput ca pe o experiență psihologică, singurul element SF care se perindă prin poveste fiind cel adânc îngropat în subconștientul uman.
Ambiguitatea domnește la tot pasul, nu știu și nu am să știu vreodată dacă Zona a fost generată de un meteorit sau este doar o mascaradă a autorităților.
Sau, cum orice este posibil, poate fi cu totul altceva.
Stau în fața paginii de Word și mă decid cu greu ce să comentez mai întâi despre film pentru că în capul meu nici măcar nu mai sunt pitici pe creier, ci direct carnavalul de la Rio.
Atât de densă este producția din punct de vedere al mesajelor transmise și atât de îmbietoare este când vine vorba de interpretări.
Poți să spui că cele trei personaje sunt rătăcite prin Purgatoriu și că Zona este doar intermediarul dintre lumea reală și Câmpiile Elizee greu de găsit.
Poate că este o reprezentare a comunismului în care indivizii sunt reduși la niște grămezi de carne fără personalitate proprie și Zona este un spațiu în care-și pot da frâu liber imaginației fără să fie luați în colimator de securitate.
Sau, la fel de bine, este vorba de disecarea cu mână de chirurg a ființei umane pentru a afla care sunt idealurile, ideile, gândurile, speranțele și dorințele după care se ghidează în această existență efemeră.
La această nebuloasă totală contribuie și vizualul. De fapt, aș putea spune că el are cel mai important rol în film.
Pelicula începe monocrom, nu alb-negru, ci mai degrabă în culoarea argilei, o nuanță de sepia, și credeam că așa va fi pe toată durata celor 160 de minute.
Dar nu, odată ce pătrundem în Zonă, imaginea revine la normal, și verdele acela puternic lovește direct și repede în retină, creând un contrast dihotomic cu maroniul spălăcit de până atunci.
Nu cred că greșesc când scriu că la acest capitol, cel al vizualului, Stalker este unul dintre filmele care impresionează cel mai mult.
Fiecare cadru are o compoziție minuțios construită, nimic nu este lăsat la întâmplare, se revarsă simbolistică din fiecare colțișor de ecran.
Am fost captivat în totalitate de execuția măiastră la nivel tehnic.
Arată superb și alte cuvinte sunt de prisos.
Păcat că atmosfera suprarealistă este stricată în momentul în care personajele deschid gura.
Fără să denigrez cumva capodopera lui Tarkovsky, dar bea-i-aș tot mercurul din termometru să o dau în bâlbâială, că nu pot să pricep existența triunghiului uman.
Dacă iau pe cei mai drojdieri bețivi din cel mai amărât sat românesc (să nu zic din Vaslui, că discriminez) și îi pun la o masă în cel mai dărăpănat birt și îi cinstesc cu poșircă infectă din cartofi trasă prin ciorap, tot la aceleași discuții s-ar fi dedat.
Mă așteptam ca personajele ce reprezintă trei tipologii foarte diferite, lucru evident după numele pe care le poartă, să vină cu problemele filozofice greu de rezolvat.
Dar nu fac altceva decât să arunce niște platitudini arhicunoscute despre intrinsecul ființei umane care, și sunt sincer, nu m-au extaziat în vreun fel.
Aici mi se pare că filmul scârțâie, la dialogurile care se vor a fi inteligente, dar sunt niște bălmăjeli pseudo-intelectuale care doar rostogolesc mai departe concepte și idei disecate și înainte, și după Stalker.
Personal, am fost mai interesat de ceea ce se petrecea în mediul înconjurător care-i tolera pe cei trei cavaleri ai decadenței speciei umane decât de discuțiile lor care păreau recitări din marii filozofi greci.
Într-adevăr, replicile sunt pline de ipoteze, concepte, percepte, liturghii de tot felul, dar nu este nimic nou.
Că nu-i mare surpriză că omul doar își imaginează că știe ce dorește dar, în realitate, habar nu are și este mânat de superficialitate mercantilă și egoistă.
Poate că acum nu mai vine cu ceva nou, este și asta adevărat, că văd filmul după 45 de ani, deci am venit cu mare întârziere la ospățul cerebral și deja eram sătul că am mai degustat pe la alte mese.
Nu cred că își aveau rostul unele dintre scene incredibil de lungi și statice care nu transmiteau ceva anume.
Și decât să mă enervez pe ele, am ales să intru într-o stare de meditație profundă de era să mă transform într-un călugăr budist din ăla stafidit.
De final, mai menționez că producția a trecut de câteva prin iad până să vadă lumina zilei, întâmpinând multiple probleme, în special legate de filmare.
A ieșit mare scandal între regizor și directorii săi de imagine.
Plus că, mai grav, cum au filmat destul de mult timp în zone toxice pline de chimicale de prin Tallinn, câțiva membri ai echipei au murit ulterior.
Se speculează că și cancerul lui Tarkovsky, care l-a ucis la doar 54 de ani, a fost cauzat de realizarea lui Stalker.
🏆 Stalker – Verdict 👍 sau 👎?
Vizual, filmul este genial, mai rar așa imagini încărcate de mister, dar povestea este incoerentă.
Nu se pupă ce se spune cu ce se vede, auzim urlete de animale, dar nu se produce vreun atac, suntem avertizați că-i nenorocire în Zonă, dar nu-i decât o întindere nesfârșită de iarbă verde, etc.
Asta duce la ideea că totu-i imaginar?
Dar nu, nu mă mai lansez în fel și fel de ipoteze despre ceea ce reprezintă Zona, că mă apucă noaptea și apoi dimineața și tot nu ajung la o concluzie satisfăcătoare.
Finalul este bulversant și nu face altceva decât să adauge și mai multă negură în semnificația narațiunii, plus că am rămas cu o nedumerire uriașă.
Cum se face că un pușcăriaș ce trăiește la limita supraviețuirii într-o casă dărăpănată are mai multe cărți decât o bibliotecă a Academiei Române?
Desigur, și aici există o explicație care acum îmi scapă și măcar pot să aplaud filmul că este perfid, dar în sens pozitiv.
Se scaldă într-o amfibolie atât de greu de elucidat încât îl lasă pe privitor să-și bată capul și să se prindă singur de schepsis.
Dacă o exista vreunul.
Este ceea ce așteptam?
Nu prea, eram convins că voi da peste gât 10 păhărele de vodcă în cinstea filmului, dar mi-am adus aminte că nu țin prea mult la băutură.
Noroc cu vizualul magnific care mi-a săltat serios toleranța la ebrietate, așa că am putut să mă omenesc cu 8 shot-uri de pălincă.
(4 / 5)
La Mulți Ani!
Cu asta m-ai scos din hibernare 🙂
Filmul doar se inspiră din nuvela fraților Strugațki, care e full on SF, unde Zona este locul unei vizite extraterestre.
Uite ce a scris criticul de film Tudor Caranfil (RIP), căruia nu-i plăcea stilul lui Tarkovski:
Filmul s-ar vrea poveste filozofică. Povestea, în sine, e incoerentă și puerilă, iar filozofia exprimată în câteva
monoloage succesive despre adevăr, artă, frumos, natura muzicii, e subțire.
„Zona” se pretinde un sistem complex de capcane asupra cărora Stalkerul, cu groaza înscrisă pe chip, tot
avertizează, sondând necunoscutul cu niște fundițe simbolice pe care le aruncă și ocolind la nesfârșit primejdii ce nu se arată.
„În general nu merită să scrii despre nimic” – exclamă, blazat, scriitorul pentru care creația doare „ca o stoarcere de hemoroid”. Asta mi se și pare Stalker, un film despre nimic și o stoarcere de plictis. Tarkovski a mizat pe misterul ambianței și pe fețele imobile, de zeități budiste, ale actorilor.
Admiratorii Călăuzei îi plătesc lui Tarkovski ipoteca pentru Rubliovul târziu recunoscut.
Lui Caranfil îi plăcea să „dea cu barda” în capodopere, de asta mulți l-au considerat un Gică Contra al criticii de film.
La Mulți Ani, am crezut că ai pățit ceva, mă gândeam măcar să mă înjuri în comentarii, dar măcar să știu că ești în regulă 🙂 .
Știu ce a zis Caranfil, nu am pernă, dorm pe dicționarul lui. Aici tind să fiu oleacă de acord cu părerea lui, nu că nu mi-a plăcut filmul, dar aveam alte așteptări.
Acum sincer, de multe ori mi-a venit să arunc pe geam dicționarul lui Caranfil, dar îmi era teamă să nu rănesc pe cineva și m-am abținut 🙂