Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 002 – The Godfather
1972
Am primit o ofertă de nerefuzat cu cele trei filme The Godfather la pachet și mai mult de frică le-am urmărit unul după altul.
Saga The Godfather pornește cu primul film din 1972 regizat de Francis Ford Coppola (de fapt, el a regizat trilogia) și după un scenariu scris tot de Francis Ford Coppola alături de Mario Puzo (autorul cărții cu același nume).
🎬 The Godfather – Premisă
Suntem în anul 1945, Al Doilea Război Mondial tocmai s-a terminat și în Statele Unite ale Americii domnește haosul.
Dar nu trebuie să uităm să ne mai distrăm și filmul pornește cu o nuntă într-o familie de mafioți italieni, fiica lui Don Vito se mărită, așa că toată lumea lasă pistoalele deoparte și ridică paharele în cinstea noului cuplu și azvârle picioarele pentru a încinge ringul de dans.
Însă The Godfather, Don Vito (Marlon Brando), nu are liniște nici măcar în această zi de maximă sărbătoare, treburile sunt urgente și lumea apelează la el de peste tot, fiecare având câte-o favoare de cerut de la mafiotul suprem.
💭 The Godfather – Comentariu 🍿
Pelicula nu începe deloc așa cum te-ai aștepta de la un film în care personajele principale sunt oameni căutați de lege, parcă este prea jovial.
Dar status-quo-ul nu durează prea mult, pentru că după nuntă lucrurile revin la normal și în urma unei oferte pe care Don Vito o refuză cu eleganță și respect începe un război între clanurile mafiote reprezentate de câteva familii italiene care domnesc de-a lungul Statelor Unite ale Americii.
Cum Don Vito îmbătrânește și își pierde zvâcul și îndemânarea de a-și conduce familia în afacerile tot mai moderne care îl depășesc, încearcă să paseze ștafeta uneia dintre progeniturile sale, Sonny Corleone (James Caan).
El se arată mai mai dornic să devină mafiot, pentru că Michael (Al Pacino), este un civil, neimplicat în afacerile familiei, taman ce s-a întors drept erou de război și vrea doar să se însoare și să ducă o viață normală, fără să aibă ochi și la spate în permanență.
Urmează trei ore epice în care suntem delectați cu o poveste perfectă cu gangsteri, cu urcușurile și, mai des, coborâșurile care vin la pachet cu această, să-i zicem, meserie periculoasă.
Fără multe săpături adânci în scenariu, filmul oferă de toate.
De la trădări infame până la confruntări sângeroase.
De la momente dulci, de familie, până la crunte răzbunări care se lasă cu cadavre cu care poți pava traseul unui maraton.
De la cadre liniștite, în mijlocul naturii, care te destind, până la jungla de beton în care trebuie să-ți protejezi jugulara la fiecare pas.
Această alternanță bine echilibrată între scandalul brutal, în care primează gloanțele, și liniștea adusă de timpul petrecut în sânul familiei, conferă peliculei o aură aparte.
Asta deoarece tu, ca spectator, ești oarecum cu mintea împărțită-n două.
Pe de o parte, știi că neamul Corleone este unul mafiot care nu are ce căuta în libertate.
Pe de altă parte, familia nu este formată doar din învârtitori de pistoale, sunt soții și copii care aduc o rază de seninătate în acest ocean de violență ce se revarsă din ochii ilegalilor și le scot la iveală partea umană, fapt ce te determină să devii atașat de mafioți.
Este un portret de familie cum rar mai găsești pe marile ecrane.
Însă dincolo de asta, The Godfather rămâne un film cu gangsteri fără cusur și aici scenariul este de-a dreptul excepțional.
Imprevizibilul domnește la fiecare colț, mână-n mână cu trădarea, și chiar nu poți anticipa ce urmează să se întâmple pentru că fiecare scenă este atât de bine construită și inoculată cu atâta tensiune încât pare că din minut în minut ceva tragic urmează să se petreacă.
Dacă vreodată cineva va dori să redevină virgin/ă-n fund, atunci The Godfather este soluția ideală, te face să strângi atât de tare și de mult din buci încât sfincterul se reface ca prin minune.
Nu mai dau detalii despre evenimentele care au loc în film, este suficient să spun că pompele funebre au mult de lucru, iar înmormântările sunt mai dese ca nunțile.
Acum trec la personajul primordial din The Godfather.
Însăși prima scenă, una legendară de altfel, este suficientă pentru a caracteriza la perfecție personajul interpretat cu măiestrie de către Marlon Brando
Atunci când Vito Corleone vorbește, apoi până și mierla-n zbor își înghite trilul pentru că Don Vito când spune ceva, cu siguranță nu trebuie deranjat și urechile trebuie să fie ciulite pentru a-i sorbi cuvintele.
Și nu neapărat pentru că stocul de pantaloni maro este epuizat ori de câte ori Don Vito dă ordine, fiind un personaj de temut, fioros, ci pentru că denotă, în primul rând, respect enorm, indiferent cine a-i fi.
Cu siguranță nu ai dori să afli gradul de contondență brutală generat de nerespectarea sfaturilor cu iz de ordin pe care le primești de la Don Vito.
Actoria este demnă de Muntele Rushmore, pe lângă magistralul Marlon Brando (Apocalypse now) avem și alte reprezentații superbe.
Printre ele se numără Al Pacino (The irishman) în rolul lui Michael Corleone, care nu vrea să aibă legătură cu partea criminală a familiei sale, deși mintea lui calculată îl face perfect pentru asta.
De asemenea, trebuie pomenit și James Caan în rolul lui Sonny Corleone care abia așteaptă să devină capul familiei, dar care are un temperament exploziv, deloc potrivit pentru a conduce cu o mână de fier o familie siciliană mafiotă.
Ce să mai zic de Robert Duvall (Deep impact) în rolul lui Tom Hagen, fiul adoptiv al lui Don Vito, care ar vrea să fie mai implicat în activitățile infame ale familiei, dar neavând sânge italian, se mulțumește cu rolul de „consigliere‟.
🏆 The Godfather – Verdict 👍 sau 👎?
Cu acest film Francis Ford Coppola a reușit ceva greu de închipuit.
Să transforme familia Corleone, una de nelegiuiți, în definiția absolută a antieroului.
Știi că respectivii ar putea oricând să-ți ia glanda, dar te fac din vorbe respectuoase încât ajungi să crezi că este un dar divin să o încasezi din ordinele lui Don Vito Corleone.
Fără alte adăugiri inutile, fără să mai pierd timpul „horsing around” închei cu un 10.
Și din respect pentru Don Vito, nici nu voi folosi o vorbă de duh alăturată acelui 10, pur și simplu 10.
Sunt, ce-i drept, câteva anacronisme și inconsistențe legate de continuitate și editare, dar povestea m-a captivat atât de mult încât nici măcar nu le-am observat cu ochiul liber.
Una singură m-a frapat, nu spun care, dar am lăsat-o deoparte.
Mi-e și frică naibii să-i dau mai puțin de 10, cine știe ce cadou voi primi de la familia Corleone.
(5 / 5)
