Predator, cu The în față, încearcă să reînvie franciza decedată în 2007 cu extraordinarul de prost AvP 2: Requiem și resuscitată, fără succes, în 2010, cu Predators.
La cârma acestui The Predator s-a instalat Shane Black, care a și jucat un rol secundar în originalul cu Arnold „epic one-liners” Schwarzenegger.
Amu` iaca să vedem ce mișună prin The Predator.
Povestea nu este deloc complexă, una bucată navă extraterestră face o escală forțată pe Terra, aparent fugărită de alte nave, se prăbușește, din ea se prelinge un Predator care începe să presteze treaba la care se pricepe cel mai bine, este ginit de un lunetist soldat pământean, ăsta este apoi pus la microscop, pentru ca mai marii din vârfurile ierarhiei militare să afle ce a văzut și ce știe și, mai ales, ce a șutit din navă.
Mă rog, chestii din astea elementare, care să împingă vagonul poveștii în față câte un pic pe șinele ruginite ale intrigii.
Quinn, lunetistul băgăreț, este trimis la Sapoca împreună cu o ceată de țăcăniți din punct de vedere militar, se amestecă printre ei și una bucată doctoriță (cerință obligatorie în anii recenți în orice scenariu), trupa începe să fie hărțuită de Predatorul ofticat că nenicul de Quinn i-a sustras niscai articole vestimentare și voila, avem filmul The Predator.
După cum bine ați putut vedea din trailer, deci nu este spoiler, în scenă își face apariția și un Super Predator pe steroizi, că doar se știe că mai mare este mai bun, care se ia la trântă cu tot ce prinde în cale, oameni, alți predatori, câini umani și extratereștri, și pentru a fi tacâmul complet, avem și un puradel în pericol, în persoana lui Rory, copilul lui Quinn, un copil special, suferind de autism.
Am intrat la The Predator cu așteptări mixte, pe de o parte, nah, nu am văzut un Predator cu adevărat fain de la primul (sau așa cred că a fost, eram tinerel și prostovan când l-am văzut, acum măcar am mai crescut), deci eram pregătit să fiu dezamăgit, pe de altă parte, regizorul este Shane Black, care are în portofoliu filme excelente precum Kiss, kiss, bang, bang sau The nice guys (îi las pe ceilalți să pomenească în continuu despre celălalt film celebru al său), așa că eram entuziasmat că poate o să am parte de un scenariu meseriaș (Shane Black fiind și scenaristul acestor 3 filme).
Cine a avut câștig de cauză? Pesimistul sau optimistul?
Din păcate se pare că pesimistul a cam avut dreptate.
Am crezut că am intrat la The Standuptor, nu la The Predator. Filmul este în mare parte o comedie (pe alocuri bună), nu se ia în serios absolut deloc.
Nu că m-aș fi așteptat la seriozitate maximă de la un astfel de film, dar, fără să exagerez, toată lumea o rupe-n glume mai tot timpul și asta m-a exasperat.
Efectul prost al MCU devine o molimă contagioasă și nu îmi place deloc.
Dar trecând peste asta, filmul livrează ceea ce promite în domeniul acțiunii, este un film cu rating R, ceea ce asigură o violență extremă în timpul luptelor care, deși sporadice și fără să fie prezent prea mult Predator în prim-plan, sunt suficiente pentru satisfacerea gusturilor.
Parcă eram la abator când se punea pe roate scandalul interplanetar, se dezmembrează, se eviscerează, se decapitează, se împrăștie sânge multicolor peste tot și camera de filmat nu are grețuri, nu se întoarce într-o parte, ci ne arată brutalitatea luptelor în toată splendoarea.
Măcar aici m-am simțit ca un adult, netratat cu mănuși sensibile așa cum o fac filmele cu audiență mai largă (pentru mai mulți bani) care ascund părțile bune pentru a nu oripila la sentiment domnișoarele pudice sau pentru a nu traumatiza copiii cu mintea încă în construcție.
Am vrut mațe, am primit mațe, mai pe românește.
Deci de comedie că nu mi-a plăcut am zis, de acțiune, că a fost bună am zis, ce mai aveam de bifat pe listă?
Ah da, actoria, brrr, mă ia cu frisoane, personajele sunt niște caricaturi, le sunt exagerate trăsăturile astfel încât nu-i poți lua deloc în serios.
Scenariul dă un mare rateu la acest capitol, mai ales în ceea ce privește personajul feminin, interpretat (prost, de altfel) de Olivia Munn, care dintr-o doctoriță de laborator devine, subit, un luptător de gherilă care dă lecții și celor mai neînfricați soldați.
Plus de asta, soldații dispensabili din trupa lui Quinn sunt și loviți de sindromul idioțeniei acute pentru că repetă același lucru, știind încă de prima oară că nu funcționează, în speranța că a doua oară și a treia oară și a patra oară va merge.
Noroc cu Jacob Tremblay (puștiul din Room care-l joacă pe Rory) că el ce mai saltă calitatea actoriei din film.
Pentru a spulbera misterul care învăluia filmul, nu, Arnold nu apare efectiv în film, dar fiți liniștiți, nu scăpăm de replicile lui ca omagiu adus originalului.
Una peste alta, The Predator nu rupe gura târgului, doar niște coloane vertebrale, nu este un film bun, dar măcar este un pas înainte, dacă nu ar fi avut atât de multă comedie, aș fi trecut cu vederea peste scenariul malnutrit și m-aș fi putut bucura mai mult de film care, evident, o lasă-n coadă de pește, în speranța unui sequel care ar fi chiar interesant ținând cont de ultima scenă din film, dar am o puternică impresie că nu vom primi și o continuare.
Putea fi mult mai bun, dar, la fel de bine, se putea transforma într-o dejecție, așa că The Predator ia un 6 de la mine.

Trailer: