Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Trolljegeren sau Troll hunter este încercarea norvegienilor de a se ralia trendului de atunci (blestematul) „found footage” care a stricat peisajul horror pentru câțiva ani buni deoarece la un film reușit erau alte 20 de măgării.
Așadar, în Trolljegeren suntem puși în opincile unor tinerei (trei la număr, fără nume de actori sau personaje, că stric tastatura) care formează o echipă de filmare pornită pe urmele unui subiect legat de urșii care-și fac de cap prin ghenele de gunoi din Brașov. Ups, am rămas blocat pe știrile de la ora 17. Ați prins ideea, niște urși se preumblă teleleu pe meleagurile împădurite norvegiene spre teroarea locuitorilor.
Atenția „filmăcioșilor” este atrasă de un braconier care face notă discordantă față de cei cu patalamă în vânat de urși, așa că se agață de el ca blonda de Visa Platinum, nescăpându-l nicio clipă din ochi.
Ăstuia nu prea îi pică bine în nădragi faptul că este urmărit în periplurile sale noctambule prin pădurile norvegiene, dar n-are ce face, acceptă pentru că decât să-i mânce pe ăștia ursul, mai bine îi ține pe lângă el ca momeală.
Doar că, după titlul sugestiv, prin pădurile necotropite de austrieci, nu umblă urși bezmetici, ci altceva, de dimensiuni mult mai mari.
Din fericire pentru Trolljegeren, filmul intră în categoria rarefiată a filmelor bune de tip „found footage” pentru că deși se vrea a fi un „mockumentar” realist, camera de filmat surprinde din plin, pe stil profesionist, câteva secvențe de teroare nocturnă pentru că, să vezi chestie, ai naibii trolli, știind că bugetul filmului este de doar 3,5 milioane de dolari, ies doar noaptea, pe întuneric, să scutească producătorii de cheltuieli mari.
Cu tehnici minimaliste, regizorul André Øvredal (Mortal, Scary stories to tell in the dark) reușește cumva să transfere asupra spectatorului groaza surprinsă pe fețele protagoniștilor.
Asta nu înseamnă că trolli devastatori dau petreceri în mijlocul nopții, nu apar foarte des în prim-plan, dar și când o fac, prezența lor rămâne memorabilă prin aspectul lor grotesc, împuțit, bălos, înfiorător chiar, arătau groaznic ca înfățișare, dar bine ca efecte speciale. Mă avânt să spun că se prezentau mai decent decât ăia din The BFG-ul lui Steven Spielberg care a avut la îndemână un buget de vreo 40 de ori mai mare.
Povestea nu este cine știe ce, avem parte de patru personaje cu multă greutate în vintre care se avântă în miez de noapte după trollii care nu prea au chef de vizitatori.
Pe lângă imensitatea unor trolli, filmul împunge urechea spectatorului și cu niște sunete terifiante, cu un impact suficient cât să îmbrățișezi drăgăstos sulul de Zewa.
Mi-a plăcut destul de mult Trolljegeren, chiar dacă acțiunea are loc numai noaptea, se vede destul de clar pentru că personajele, culmea, au ustensile funcționale la ei, de la lanterne care au baterii încărcate (nu ca americanii care sunt în permanență în penurie de baterii) până la alte instrumente care țin de esența filmului și nu le pomenesc.
Desigur, mi-ar fi plăcut să nu fie PG-13, că sunt om simplu, când promiți monștri uriași și puși de măcelărit, eu aștept să am parte de abator. Deci pe partea asta, a lui Gore, este un pic blând, nu este deloc visceral, deși sunt scurte momente intestinale pe ici, pe colo, dar nu suficiente pentru (dez)gustul meu.
Revin la scenariu, m-a pierdut pe drum de câteva ori pentru că este prea plin de informații cu specific norvegian, cu multe trimiteri către mitologia lor, multe denumiri de trolli complicate, omagii aduse unor scrieri legendare de-ale lor, trebuie să fii neam cu fiordurile să pricepi pe deplin filmul.
Chiar dacă nu se vrea a fi comic, unii trolli arată caraghios, dar nu acolo m-am amuzat, ci la o săgeată aruncată de scenariu către creștini, pe directe, dacă ești creștin, vei fi trollat. Bine, așa am interpretat-o eu, acum nu știu dacă asta a și fost intenția scenariștilor sau doar au preluat ideea din folclorul norvegian, dar se aplică perfect zilelor noastre.
Cam acesta este Trolljegeren, un fel de Blair witch project, dar bun, nu gogomănia aia infectă în care mă uitam la un ecran negru și îi auzeam pe ăia suflându-și mucii timp de 90 de minute în care doar finalul a contat cu adevărat.
Având în vedere bugetul redus, Trolljegeren mi se pare chiar un film reușit, nu foarte violent cum aș fi vrut, cu un scenariu cam specific culturii norvegiene, dar aici vina este a mea, cu câteva momente interesante în care te sperie autentic, fără giumbușlucuri artificiale, per ansamblu, este un film care, în umila mea opinie, merită 8 cd.
(4 / 5)
