Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Din Brazilia, cu multe pretenții la Oscar, vine Ainda estou aqui, cu 3 nominalizări, tradus drept I`m still here.
🎬 Ainda estou aqui – Premisă 📖
Eunice (Fernanda Torres) este mamă a nu mai puțin de cinci copii, de vârste variate, de la un puștan care bate mingea pe maidan până la fata cea mare care pleacă la Londra pentru extinderea bagajului cultural.
Soțul ei, Rubens (Selton Mello), este un inginer talentat căutat în permanență la telefon.
Perioada este una turbulentă în istoria Braziliei, anii `70 ai secolului trecut, când miliția dictatorială tăia și spânzura după pofta inimii ca-ntr-un stat suveran ce băga sperieții-n populație.
Într-o zi, la poarta casei familiei Paiva bat niște personaje ce nu inspiră deloc încredere și au o cerere aparent simplă, dar cu implicații sinistre.
Rubens este luat pentru un interogatoriu banal, el fiind și un fost deputat, așa că Eunice rămâne stăpâna casei cât timp el este plecat.
I se spune că pentru câteva ore, că vorba aia, cât poate dura un interogatoriu, doar că Rubens nu se mai întoarce.
💭 Ainda estou aqui – Comentariu 🍿
Filmul este inspirat, v-ați prins deja, din fapte reale, iar la scrierea scenariului a participat Marcelo Rubens Paiva, fiul cel mai mic al familiei, așadar ar trebui ca informațiile oferite să fie unele veridice.
Povestea este una menită să-ți înghețe șira spinării prin câți fiori reci generează pentru că subiectul este unul foarte cunoscut nouă.
Ce se întâmpla în Brazilia acelor vremuri nu era foarte departe de ceea ce România a simțit pe pielea ei pe vremea dictaturii comuniste a lui Ceaușescu, cel căruia mulți cretini îi duc lipsa.
Am folosit un cuvânt dur? Este dur, dar adevărat.
N-o să consum tot capitolul dedicat comentariului pentru a trage paralele între cele două situații politice din Brazilia și România, cert este că dacă aveai cutezanța să cârâi împotriva guvernării, erau șanse destul de mari să nu mai apuci multe răsărituri.
Asta fie pentru că erai aruncat într-un beci întunecat în care lumina soarelui nu pătrundea, fie îți găseai odihna veșnică într-o groapă comună ca ultimul cadavru răpus de ciuma bubonică.
Această teroare cumplită este transmisă de personajul Eunice, o femeie care este nevoită, subit, să joace mai multe roluri simultan.
Pe de o parte, se transformă într-o vajnică și neînfricată căutătoare a adevărului cu privire la soarta soțului, nelăsându-se intimidată de presiunile miliției care o urmărea zi și noapte.
Pe de altă parte, este nevoită să păstreze o mină fericită pentru a-și liniști copiii care nu știau ce se întâmplă cu tatăl lor, iar întrebările pe care aceștia le pun devin tot mai dificile și sacul cu răspunsuri mincinoase, dar încă satisfăcătoare, se apropie de fund.
În acest film mi-am dat seama cât de măcinătoare la nivel psihic este testarea pe propria piele a teoriei pisicii lui Schrodinger, pentru Eunice soțul ei era și viu, dar și mort. Era și mort, dar și viu.
Neștiind deloc ce s-a întâmplat cu el, se gândea la ce este mai rău, dar spera la ce este mai bine.
Într-adevăr, Fernanda Torres își merită cu vârf și îndesat nominalizarea la Oscar pentru că joacă nu un rol, ci două, aș putea merge și mai departe de atât și aș zice că are un triplu rol.
Interpretarea ei se bazează în special pe mimică, pe felul în care reușește să se metamorfozeze din punct de vedere emoțional când face trecerea de la femeia investigatoare la femeia mamă.
Privirea i se schimbă de la una rece, calculată și tăioasă când este în postura de detectiv ad-hoc la una caldă, spontană și drăgăstoasă atunci când este în preajma copiilor al căror înger păzitor este.
Nu o să scriu mai multe despre poveste, că oricum nu este greu de imaginat deznodământul, chiar dacă eram în pom și pomul deja fusese făcut coli A4, neștiind vreo boabă de informație despre caz, a fost foarte ușor de intuit ce s-a întâmplat cu Rubens.
Ritmul este lent, parcă durează un pic prea mult până când tatăl este luat cu forța, dar nici nu m-a deranjat în vreun fel.
Prima parte este dedicată construirii personajelor și, mai ales, a prezentării dinamicii dintre ele și năzuințelor pe care le are fiecare.
Plus că scenariul este scris cu talent, putând fi răstălmăcit în fel și chip, de aceea m-a băgat la multe idei și m-a trimis pe piste greșite în ceea ce privește vinovăția sau nevinovăția lui Rubens.
Sunt ambiguu și mă rotesc în jurul cozii cu un scop anume, trebuie să vă perpeliți cerebral un pic până să aflați răspunsurile dorite.
Mi-a plăcut cum este regizat filmul, nu de puține ori a dat senzația de documentar bazat pe imagini de arhivă, iar contrastul dintre culorile calde când suntem alături de familie la masă sau la plajă și cele reci când suntem azvârliți în camere de interogatoriu naște o senzație stranie.
Din punctul meu de vedere, unul din aspectele forte ale producției este concepția de doliu, oare trebuie neapărat ca persoana iubită să fie moartă pentru a te înveșmânta în negru?
Sau și lipsa acesteia este un motiv pentru a da de veste lumii că jelești?
De asemenea, coloana sonoră este una excelentă, complementează la perfecție atmosfera lugubră a filmului, fiind presărată cu piese specifice acelei perioade, cele mai multe necunoscute mie, că numai muzică braziliană nu mai ascultam.
Însă s-au potrivit cum nu se poate mai bine în contextul poveștii, iar asta merită aplaude.
🏆 Ainda estou aqui – Verdict 👍 sau 👎
Deși pare că în prim-plan este partea urâtă a umanității, cea ahtiată după putere pentru care demenții tirani ar face orice și ar minți pe oricine, eu am perceput filmul ca fiind unul despre explorarea relației de familie, despre pierdere, speranță și iubire și cum ne afectează existența.
Știți ce este cutremurător în Ainda estou aqui? Faptul că tot ce se petrece acolo este mai relevant decât oricând.
Și asta m-a întristat enorm pentru că mi-am dat seama cât de mult s-a decrepit inteligența colectivă a societății umane.
Să-ți dorești cu tărie întoarcerea în niște vremuri lipsite de libertăți, în care cenzura de orice fel este prezentă la tot pasul, iar dictatura te izolează de lumea civilizată este peste puterea mea înțelegere.
Multora li s-a urât cu binele pentru că nu știu ce înseamnă răul suprem.
Eram circumspect când am intrat în sala de cinema, aproape convins că va fi o producție plină de aere artistice, dar este un film care te pune pe gânduri și, mai ales, te face să apreciezi enorm momentele petrecute alături de cei dragi.
Nimic nu este mai puternic decât iubirea de familie, decât amintirile create cu cei apropiați și decât legăturile sufletești indestructibile.
Apropo, când este ultima oară când ați făcut o poză în familie și ați și imprimat-o pentru a o ține efectiv în mână și nu să o păstrați sub formă de megabiți în memoria telefonului? Așa-i că a trecut foarte mult timp?
Deși subiectul abordat este unul foarte dramatic, surprinzător, nu am fost atât de emoționat pe cât ar trebui. Asta și pentru că se fac niște salturi temporale bruște, iar evoluția unor personaje rămâne oarecum în ceață, ca și când ar lipsi capitole întregi din scenariu.
Nu ne putem cu speranță înspre un viitor ofertant decât dacă învățăm din greșelile trecutului.
Dacă repetăm cu bună știință istoria, atunci chiar ne merităm declinul ca specie umană.
Atât mai am de spus, filmul Idiocracy a devenit prea repede realitate.
În ceea ce privește Ainda estou aqui am să-i gătesc 8 sufleuri.
Nu ieșiți repede din sala de cinema, rămâneți și la genericul care oferă mai multe informații despre destinul puternicei Eunice Paiva.
(4 / 5)
