Bardo

BardoPe Netflix l-am întâlnit pe Alejandro G. Iñárritu cu al său Bardo, falsa crónica de unas cuantas verdades.

Dar dau cu barda-n titlu și îl voi pomeni drept Bardo.

 

🎬 Bardo – Premisă

O să-mi fie tare greu să vă descriu succint, în câteva cuvinte, premisa acestui film pentru că nici nu știu dacă are așa ceva cu adevărat.

Parcă m-aș prezenta gol în fața voastră, intelectual vorbind, pentru că zici că-s într-o comă lipsită de muză.

Totuși, hai să încerc ceva.

Silverio (Daniel Giménez Cacho) este un jurnalist mexican de renume mondial, autorul unui documentar care îl pune definitiv pe harta acestei meserii și se pregătește să accepte un premiu prestigios.

Este primul mexican care îl va înhăța.

Dar până la momentul ceremoniei este cumva forțat de eul său interior să treacă printr-o călătorie spirituală de reconciliere cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul îndepărtat.

Și, de ce nu, chiar cu sinele său care și-a pierdut identitatea, nu mai știe dacă este mexican din născare sau american prin adopție.

Filmul ne atrage și pe noi în acest periplu fantasmagoric din care pricepe ceva drace dacă poți.

 

💭 Bardo – Comentariu

Încă de la cadrele incipiente, unele confuze, greu de înțeles la prima vedere, o umbră zburătoare și un copil căruia îți vine să-i strigi: „Du-te bă-n 3,14Zopusulluinu mă-tii‟, mi-am dat seama că voi avea de-a face cu un film suprarealist.

Însă nu știam cât de suprarealist va fi.

În aparență, nu pot spune despre Bardo că are o tematică anume, zburdă liber pe câmpiile narative, nefiind îngrădit de vreun clișeu specific filmelor.

Nu vreau să fiu reductiv și minimalist în exprimare, dar este atât de abstract încât nici măcar Picasso nu ar înțelege mare lucru din el dacă l-ar privi doar la suprafață.

Deși a reușit să mă scoată din țâțâni timp de vreo 30 de minute, primele, când nimic nu avea sens și parcă asistam la o fabulă eșuată, Bardo a început după aceea să-mi capteze atenția.

Asta deoarece începe să capete o formă cerebrală.

Sau, cel puțin, așa mi-am închipuit pentru că aveam impresia că eram oarecum forțat să lipesc niște semnificații imaginilor pe care le urmăream, să nu mă simt prost că mă uit la ceva fără să-l pricep.

Poate aberez, poate l-am citit la fix, deși mai degrabă prima variantă este cea corectă, dar am interpretat Bardo ca fiind o Biblie modernă.

Este plin de fabule și pilde care atacă fără menajamente o societate dezbrăcată de orice moralitate și înfășurată sul într-un drapel mânjit de fățărnicie extremă.

Are atât de multe mesaje de acest tip încât în mintea mea este un talmeș-balmeș și o să am nevoie de mult timp pentru a le așeza într-o ordine coerentă.

Oare o fi despre superficialitatea umană care ne face să tânjim după recunoașterea altora, o recunoaștere absolut inutilă pentru că nu face decât să ne hrănească ego-urile fragile?

Sau este despre prefăcătoria interioară, acceptată tacit la nivel global, care ne oprește din a spune ce gândim real și ne forțează să alegem cu multă precauție ceea ce va trebui să spunem pentru a nu deranja cu adevărul?

Hm, ăsta este un subiect sensibil din cauza perioadei în care trăim, dar parcă am sesizat și niște săgeți aruncate spre tineretul de acum, unul lipsit de responsabilitate, crescut în puf, care nu știe să aprecieze ce are pentru că n-a trudit pentru acel ceva, ci l-a primit de-a gata.

Aș putea continua așa la infinit pentru că piscina de idei în care se scaldă Bardo este una fără fund.

Bardo

 

Poate și aici intervine una dintre problemele filmului, este prea condensat, aruncă înspre noi cu o multitudine obositoare de concepte, teorii, hiperbole, alegorii, metafore, încât este greu de ținut pasul cu el, oricât de atent ești la ecran.

Ce să mai, este dat dracului Bardo, în sensul bun.

Este și parșiv la nivel tehnic pentru că se joacă în permanență cu perspectiva vizuală și cu percepția privitorului.

Fiecare cadru are o simbolistică anume, dacă ai clipit pentru o fracțiune de secundă, garantat ai ratat ceva important.

Au fost momente în care am exclamat: „Mă, ia stai așa, nu cumva am văzut….?‟ și am derulat pentru a revedea scena și a mă convinge că nu halucinez.

Bardo este un film în care nu știi ce este real și ce este imaginar, am avut dificultăți în a distinge între realul imaginat și imaginația reală.

Și dacă v-am bulversat cu aceste construcții verbale contradictorii, ei bine, să fiți sănătoși, m-am molipsit de la film.

Vă dau un sfat, fiți foarte atenți la oglinzi, pentru că sunt foarte grăitoare și spun o poveste diferită.

Să nu uit de imaginea demențială, una absolut fascinantă, care merită toate acoladele din lume.

Tranziția de la un cadru la altul este realizată atât de fluent încât creierul este păcălit uneori și nici nu-și dă seama că se face o trecere bruscă de la o compoziție vizuală la alta total diferită.

Se transformă decorurile atât de dramatic, dar camera face niște jonglerii magice încât uneori nu m-am prins că s-a schimbat totalmente locația.

Cred că este timpul ca Darius Khondji, directorul de imagine, să primească și el ceva recunoaștere.

După filme ca Evita, Se7en, Midnight in Paris, The beach sau The ninth gate, care au o imagine aparte, ar merita și el un Oscar.

Știți cum este Bardo?

Dacă-l întrebați pe Scorsese, o să spună: Ăsta este CINEMA.

Însă, și fără să jignesc pe cineva, dacă-i întrebi pe cei care-l consideră pe Selly mare actor, ce părere au despre film, vor spune: CINE M-A pus să urmăresc porcăria asta?

Până și aici a fost atent Iñárritu pentru că este o bucată pe la mijloc, pe un acoperiș, în care două personaje își împărtășesc opiniile despre un documentar fictiv.

Dar în realitate, că nu este deloc subtil, se vorbește de Bardo, fiind chiar și meta, dar dus la un alt nivel, unul intelectual, regizorul parcă anticipând reacțiile publicului.

 

🏆 Bardo – Verdict

Nu prea aveam chef să îl văd pentru că mi-am dat seama din trailer că este un film incredibil de pretențios, un film de autor, care a fost lăsat să facă tot ce-i trece prin cap.

Și când vorbim despre Alejandro G. Iñárritu (The revenant), care nu mai are loc în vitrină de atâtea Oscaruri, nu prea poți să te bagi peste el, tu ca studio, să îi dai sfaturi cum să-și scrie și să-și regizeze filmele.

Bardo este o alegorie abstractă despre viață, despre umanitate, despre univers, parcă ar comprima miliarde de ani în trei ore.

Dacă îl numesc imprevizibil, nu-i fac destulă cinste pentru că îți este imposibil să ghicești ce se va întâmpla în scena următoare.

Să fac o glumă, probabil motivul este că autorul a băgat mult mezcal în timp ce a scris scenariul și de asta nu intuiești ce va urma.

Însă la final totul devine clar și trimiterea la această ciclicitate infinită a existenței are menirea de a te întrista profund.

M-am întins și eu mai mult decât trebuia, la fel ca filmul, că uneori devine mai ambițios decât este cazul și umflat cu pompa narativă.

Parcă este prea politizat în unele secvențe, fapt ce mi-a distras uneori atenția de la acest farmec suprarealist.

Tocmai ăsta este motivul pentru care nu merg cu el până la ultima stație și mă opresc să-i cumpăr 9 mormoloci.

Și până la urmă, ce am înțeles din film?

Că viața moare și moartea n-are viață.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Recenzie YouTube:

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

Marocco

Marocco

Trebuia să-mi clătesc ochii cu un film românesc mai cu viziune artistică după ce am …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *