Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
În Five feet apart Stella (Haley Lu Richardson) este o adolescentă suferindă de fibroză chistică și timpul ei petrecut în spital se reduce la proceduri, medicamente, analize și speranță într-un transplant de plămâni care să-i mai prelungească viața suficient de mult pentru descoperirea unui tratament miraculos.
În spital îl întâlnește pe Will (Cole Sprouse), un suferind de aceeași boală de care se apropie mai mult decât ar trebui, fapt ce se poate dovedi fatal pentru ambii din cauza predispoziției cauzate de boală pentru contractarea unor infecții mortale pentru ei.
Astfel, ni se prezintă o poveste lacrimogenă dintre doi pacienți care nu știu dacă vor mai apuca ziua de mâine și care încalcă toate regulile logice, de bun simț, doar pentru că sunt inundați de iubire. Evident, la început nu se suportă, apoi se apropie, au păreri total opuse despre viață, ea este optimistă, el este morbid, nu scriu nimic nou, toate filmele de felul ăsta sunt la fel.
Înainte de a-mi băga supozitorul în film, trebuie să mă aerisesc un pic. Oare ce naiba o fi cu valul ăsta de filme romantice de tip young adult din ultima vreme în care cel puțin unul din personajele principale este bolnav și este pe ducă? Nu mai sunt oameni sănătoși care să se îndrăgostească? The fault in our stars, Me before you, Me and Earl and the dying girl, Love & other drugs, Now is good, Restless, Everything, everything, Midnight sun, acum filmul de față, Five feet apart, să numesc câteva din 2010 încoace. Nu că am ceva cu ele, eram doar curios de explozia acestui tip de film foarte nișat.
Mi se pare un truc ieftin pentru că automat filmul pornește cu o premisă menită să îți smulgă din start lacrimi din inerție și, indiferent de poveste, faptul că filmul are loc într-un mediu în care cineva este bolnav, nu te poate lăsa rece.
Și fix pe asta s-au bazat și scenariștii, care au adaptat romanul Five feet apart, și care probabil s-au gândit: Băi, ăștia de au luat bilete oricum or să dea apă la crocodili că îi avem pe tinerei bolnavi și pe ducă, așa că nu mai are rost să ne chinuim să băgăm și o poveste de dragoste interesantă sau măcar diferită de restul, trântim aceleași baliverne ca la toate filmele de gen și am marcat ușor banul.
Ei bine, exact asta s-a întâmplat. În Five feet apart avem parte de-o poveste de iubire absolut banală, doar că se nimerește ca participanții să fie bolnavi.
Nu vreau să par un nenorocit și jumătate, într-adevăr, boala prezentată cu lux de amănunte este una terifiantă, aici un doctor poate spune dacă simptomele sunt redate realist, și este bine că este adusă în atenția publicului, dar nu așa.
Povestea este alandala, personajele nu sunt deloc dezvoltate cum trebuie, acțiunile lor sunt foarte contradictorii, își pun des viața în pericol din cauza unor prosteli tinerești. Las-o dracului de iubire adolescentină, că nu te pune să faci tâmpenii decât dacă ești tâmpit. Garantat în realitate cineva obsedat de a-și urma cu sfințenie tratamentul, așa cum este Stella (nu știu de ce-mi vine să strig cu voce tare numele ăsta), nu ar face niște gesturi iresponsabile doar pentru că un frumușel îi face ochi dulci.
Deja devine obositor să vezi cum filmele apelează la diverse boli pentru a băga tristețe-n spectatori în loc să folosească o poveste bună.
Partea proastă este că din cauza scenariului incoerent, nici nu m-am putut lipi sentimental de personaje, așa că ori de câte ori se întâmpla ceva grav și care ar fi trebuit să apese pe accelerația glandelor lacrimare, mă uitam în gol pentru că nu simțeam nimic.
Vorbesc de mine, că spectatorii ceilalți, 99% domnișoare, suflecau mucii de zici că erau avioane cu reacție. Numai eu, insensibilul de mine, mă tot rugam să crape ăia odată de dobitoci ce erau să se termine filmul.
Nu vă mai rețin mult atenția, dacă ați văzut orice film în care unul din protagoniști este bolnav de ceva grav, atunci l-ați văzut și pe ăsta.
Gata, îmi scot supozitorul din Five feet apart și îi dau un 4.
(2 / 5)
Trailer:
