În inima naționalei

În inima naționaleiSă scriu sau să nu scriu despre În inima naționalei?

Aceasta a fost întrebarea care și-a găsit răspuns dacă am ajuns să creez acest articol.

 

🎬  În inima naționalei – Premisă 🕮

Nu o să mă întind mult cu intriga acestui documentar, că nu vreau să intru în prelungiri, așa că trântesc doar câteva cuvinte.

Este o cronică a calificării naționalei la Campionatul European de Fotbal din 2024, o calificare a unei generații mult hulite care la nivel de seniori nu a reușit mare lucru.

Dacă vreți să-mi dați cartonaș galben că doar am simulat descrierea premisei și nu am făcut-o cum trebuie, îl accept pentru că îl merit.

Așa că voi trece direct la repriza secundă, cea dedicată părerii mele despre documentar.

 

💭 În inima naționalei – Comentariu 🍿

Producția se bazează destul de mult pe imagini din vestiar, prezentând în special discursurile de îmbărbătare ale selecționerului Edi Iordănescu, că săracul a avut nevoie de ele la aproape fiecare meci.

Apoi sunt oferite câteva secvențe și din timpul meciurilor, oarecum diferite față de cele văzute la televizor, cu alte trăiri de pe banca de rezerve sau din sufletul celor care frământau iarba pe margine.

Plus că, și asta mi-a plăcut cel mai mult, a venit și cu interviuri luate unor jucători ai naționalei. Era să scriu emblematici, dar m-a pufnit râsul.

Chiar dacă povestea de origine a majorității era aceeași, provenind dintr-o familie dacă nu săracă, atunci cu posibilități modeste, cu fotbal început la 6-7 ani pe maidan, am percutat un pic emoțional la ele.

Au reușit să mă execute de la punctul narativ de la 11m luându-mă prin surprindere. Bine, nu la toți, că unii erau ilari când își narau aventurile de parcă ar fi avut parte de cine știe ce epopei dramatice.

Dar alții au avut un discurs elocvent, semn că au trecut prin școală, aia puțină pe care au făcut-o, nu doar să spună bună ziua.

Că erau toți tatuați și frezați de zici că se pregăteau de o expoziție de absurd suprarealist, este adevărat.

Acest aspect este și deranjant, că nu dă senzația unor oameni serioși, dar și de înțeles, c-așa-i-n fotbal, dacă n-ai un citat din Coran sau vreo scrijelitură chinezească pe piele ești luat de fraier.

Și știm că în fotbal, ca în multe alte domenii, aparențele contează într-o societate atât de superficială.

La nivel tehnic, documentarul pot spune că este foarte bine realizat, îmbinarea secvențelor de arhivă (deși unele nu-s mai vechi de un an) cu interviurile curente și muzica aleasă a fost una reușită.

Însă nu s-a potrivit deloc cu subiectul ales. Dacă n-ai ști despre ce este vorba, ai crede că este o rememorare a unei performanțe unice.

Vorbeau băieții de parcă ar fi ajuns în semifinale, muzica epică și impetuoasă denota stabilirea unor recorduri inegalabile, iar atmosfera exuberantă indica obținerea unor trofee istorice.

Când colo, ce să vezi? Este vorba doar despre o banală și amărâtă de calificare la un turneu unde au ajuns, printre altele, Albania și Georgia, după cum știm, niște forțe de „temut‟ în fotbalul european.

Ăsta este rezultatul decăderii și degradării pas cu pas a sportului rege în țara noastră, a ajuns FRF să comande un documentar să se laude cu nimic pentru că această calificare, în ansamblu, este fix pix nimic.

În inima naționalei

 

Comparați cu Hai, România!, documentar despre Generația de Aur (care n-a câștigat nimic la nivel de națională, trebuie menționat și asta).

Păi acolo sunt disecate victorii la Mondial cu Columbia, Anglia, Argentina, se vorbește de sferturi de mondial, sferturi de european și despre o națională care a fost și pe locul 3 în lume.

Nu glumesc, în septembrie 1997 a fost pe 3. Într-adevăr, pentru puțin timp, dar pe 3.

Acolo se vorbea despre Gheorghe Hagi, Miodrag Belodedici, Gheorghe Popescu, Cristian Chivu, toți câștigători de cupe europene (care Champions League, care Cupa UEFA).

Aici se discută despre Alibec, Pușcaș sau Ianis Hagi care au văzut cel mult banca de rezerve la echipele lor de club sau cămilele prin deșert și sunt lăudate victorii cu Andorra și Belarus.

Unde am fost și unde am ajuns.

 

🏆 În inima naționalei – Verdict 👍 sau 👎

Băi, serios? Până aici am decăzut încât am ajuns să ridicăm osanale și să facem filme despre o amărâtă de calificare la un turneu final european?

Unul la care România a ajuns în mare parte datorită faptului că jumătate dintre naționalele Europei sunt prezente acolo.

Dacă ai oleacă de tradiție în fotbal și nu se duce mingea în ocean când șutezi mai tare în ea este mai greu să nu te califici.

Așadar, documentarul se înscrie în trendul imbecil al societății actuale care ține neapărat să elogieze orice mizilic ca toată lumea să pară specială și cea mai cea din parcare pentru că, nu-i așa, trebuie să fie egalitate chiar și când nu are logică sau nu există în realitate.

Să folosesc niște termeni din sistemul de învățământ, am ajuns de la a ne făli cu participări la olimpiadă la a ne bucura că măcar nu am rămas repetenți.

Și considerăm asta o mare reușită?

Astfel de manifestări ar trebui interzise, glorificarea mediocrității nu are ce căuta într-o societate, oricare ar fi ea.

Eu, obișnuit cu reușite reale, nu vreau să văd cum unii se umflă în pene că au dus naționala acolo unde până și o echipă de giboni în ghete ar fi în stare să se califice.

Nu nene, eu vreau documentar DUPĂ terminarea europeanului, după ce ajunge măcar în sferturi, atunci pot spune că merită oarecum câteva aplauze.

Oare de ce nu au așteptat și s-au grăbit ca fata mare-n vibrator? Pentru că, probabil, ăia din fruntea FRF-ului știu că sunt șanse bune ca naționala să se facă de râs acolo de aia au dat drumul acum documentarului, să aibă cu ce se făli.

Știu, huo, boșorogule, vii dintr-o generație veche în care erau lăudate DOAR performanțe reale, lasă-ne în pace să ne bucurăm de orice rahat, că atât de jos ne-a fost coborâtă ștacheta.

Nu m-aș mira ca pe viitor să urmărim documentar despre măreața victorie a României cu 1-0, gol în minutul 90+5, contra naționalei San Marino într-un meci amical, că alte rezultate pozitive nu vor mai exista.

Am să-i sparg 5 mingi pentru partea tehnică deoarece subiectul este unul derizoriu, ridicol și rizibil.

Nulitatea aia incompetentă de Burleanu, care nu știe cum arată un teren de fotbal, trebuie să fie un om extrem de infatuat de a ajuns să se umfle în pene cu un canci cât el de mare.

Poate și ăsta este unul dintre motivele care explică de ce suntem atât de jos ca țară, pentru că ne lăudăm din nimic și ne mulțumim cu puțin.

Lasă, mă, că merge și așa!!

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

În inima naționalei

Trailer

IMDB

About admin

Check Also

Dogman

Dogman

Dogman este filmul care va deschide festivalul TIFF 2024 și este regizat de Luc Besson. …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *