Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1960
Este rândul lui Ingmar Bergman (Persona) să-și ia partea leului la Oscar, Jungfrukällan sau The virgin spring fiind primul său film care a câștigat acest premiu.
🎬 Jungfrukällan – Premisă 📖
Suedia secolului XIV este perioada în care ne transportă acest film. Și nu oriunde, ci în sânul unei familii religioase patronată de către Töre (Max von Sydow – Minority report).
Karin (Birgitta Pettersson) este unica moștenitoare, de-o frumusețe răpitoare, dar și dovedind o inocență naivă.
Tot la aceeași fermă, mai trecuta prin viața, a se citi paturi, Ingeri (Gunnel Lindblom), este o servitoare care se uită cam chiorâș la tânăra fătucă.
Vorba lungă, sărăcia omului, cele două se înhamă la un drum lung pentru că trebuie să ducă niște lumânări la o biserică aflată la dracu-n praznic.
De aici încolo nu vă mai păstoresc cu o mână aprigă, vă las să descoperiți singur ce se petrece.
💭 Jungfrukällan – Comentariu 🍿
Chiar dacă acțiunea are loc acum circa 800 de ani, la cum arată ferma și care-s activitățile zilnice prestate, puteam să jur că suntem în România curentă într-un sătuc izolat din munți, că nu-s mare diferențe.
Povestea nu este deloc complicată și chiar îmi aduce aminte de istorisirile noastre cu aromă de pământ, acele drame țărănești fataliste pe care le citeam când eram prea mic pentru a le înțelege.
Nu am cum să intru prea mult în detalii cu privire la ceea ce se petrece, cert este că se moare, chiar mult, din diferite motive, iar laitmotivul care predomină este credința.
Personajele care se culcă în rugăciuni și se scoală-n plecăciuni vor avea pusă la grea încercare credința în cel de Sus pentru că aici avem prezentă eterna zicală tulburătoare: Necunoscute sunt căile Domnului.
O știți prea bine, ea este mereu folosită drept răspuns atunci când se întâmplă vreo tragedie care se termină cu un sicriu îngropat în pământ.
Așadar, scenariul este impregnat cu multă simbolistică religioasă, ba chiar am rămas cu impresia că fecioara neprihănită și cei trei ciobani pe care îi întâlnește ar fi o reinterpretare a nașterii lui Isus și a celor trei magi plini cu cadouri, doar că aici lucrurile iau o altă întorsătură.
Mai mult decât atât, polaritatea dintre Karin, îmbrăcată în haine în culori deschise, calde, pastelate, și Ingeri, pe care o vedem mereu în zdrențe gri, ponosite și triste, are o semnificație aparte.
De fapt, cum pelicula este alb-negru, nu este greu de descifrat însemnătatea acestui contrast, una este puritate, cealaltă este răutate.
Filmul este destul de scurt, nu atinge 90 de minute, asta ar fi însemnat că trebuia să avem un ritm alert, doar că acțiunea este una simplistă și molcomă.
În mare parte, locurile în care ne duce camera sunt doar două: casa religioasă și pășunea păcătoasă.
În ambele este testat omul, dar în feluri diferite, pentru ca divinitatea să afle cine are tăria de a rezista ispitei și cine are un suflet slab și cade pradă anumitor pofte.
Dacă este să evidențiez ceva ce mi-a plăcut cu adevărat, atunci acel ceva ar fi dialogul, unul chiar mistic, sumbru și înfricoșător, replicile captându-mi instantaneu atenția pentru că mustesc a înțelepciune arhaică.
Personajele vorbesc rar, dar cu sens, când deschid gura nu rostesc trivialități banale, ci pilde cauționare.
Păcat că partea de continuitate nu a primit aceeași grijă ca dialogurile pentru că sunt niște erori ce tind spre amatorism, nedemne de un regizor legendar.
Hai că morții care respiră sau încurcatul zilelor nu sunt greșeli atât de grave, dar există una monumentală care m-a dezumflat ca o gonflabilă găurită.
La un moment dat, o ușă este baricadată. Nu vă spun motivele, însă este evident că pentru a ține pe cineva prizonier înăuntru.
Ei bine, în scene consecutive, când suntem afară, ușa se deschide înspre interior, deci drugul nu își avea rostul, dar când acțiunea se mută în cameră, după câteva secunde, ce să vezi? Ușa se deschide, brusc, spre exterior, acum drugul având sens.
Întreb și eu, ca un om cârcotaș ce sunt, chiar nu a sesizat nimeni din echipa de producție această eroare colosală?
Era atât de greu pentru regizor să se asigure că ușile folosite (că este evident că sunt două diferite) să se deschidă în același sens?
Și să nu-mi spuneți că a fost ceva intenționat, cu o însemnătate subliminală, că nu-s decât scuze ridicole pentru a justifica o astfel de scăpare.
🏆 Jungfrukällan – Verdict 👍 sau 👎
Nu pot să mă închin în fața voastră cu inima împăcată și să spun că mi s-a părut a fi vreo realizare extraordinară pentru că aș minți de ar îngheța oceanul la ecuator.
Este o producție simplă din punct de vedere tehnic, cu o poveste care nu transmite ceva nou, chiar și pentru perioada în care a fost lansată, și nici nu excelează la vreun capitol.
Excepție face cel metaforic, aici stă foarte bine în ceea ce privește alegoriile filozofice care meditează la condiția omului, una de făptură slabă care simte nevoia de a se ghida după ceva divin pentru a-și trăi viața.
Nu se poziționează în vreo tabără, nici nu ridică în slăvi credința, dar nici nu o blamează, cel puțin cu asta am rămas după ce am văzut filmul, ci ne lasă pe noi să facem pace cu gândurile noastre pe seama acestui aspect.
Totuși, finalul cu râul care izvorăște din moarte pare a fi un fel de răspuns al divinității la necazurile ființei umane, iată ceva care te lasă pe gânduri.
Știu că sună ca o blasfemie venind din partea unui terchea-berchea de două parale, dar aveam pretenții mai mari de la un regizor ilustru precum Ingmar Bergman. Cel puțin, în privința acestui film, nu generalizez la întreaga lui carieră, că nu-s atât de bătut în cap.
Acele rateuri de continuitate care puteau fi foarte ușor eliminate dacă era acordată o mai mare atenție editării mi-au cam stricat starea evlavioasă în care mă băgase până atunci filmul.
De final, înainte de a trânti un Amin! cu multă emfază, am să-i capturez filmului vreo 7 broaște, că am văzut că-s la mare căutare.
(3,5 / 5)
