Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Fără Ingmar Bergman nu se poate așa că am dat cu banul și a picat Persona.
Poate că am trișat un pic, că l-am ales și pentru că era scurt, sub 90 de minute.
🎬 Persona – Premisă 🕮
Elisabet (Liv Ullmann) este o celebră actriță care și-a pierdut subit vocea și dă semne că a legat o prietenie bună cu nebunia.
Însă testele medicale ies brici, pare-se că-i sănătoasă tun, doar că nu mai scoate o vorbă.
Drept ajutor îi este atribuită o soră medicală, Alma (Bibi Andersson), o tânără guralivă care o ia pe Elisabet în primire și încearcă s-o dea pe brazdă.
Adică s-o convingă să renunțe la călugăria verbală și să păcătuiască auditiv, că altfel comentează lumea că a luat-o razna.
Oare va reuși Alma să-și ducă la bun sfârșit misiunea sau Elisabet se va dovedi foarte încăpățânată și îi va mânca pisica limba definitiv?
💭 Persona – Comentariu 🍿
Greu la deal cu carul mare și boii mici.
Cam așa m-am simțit urmărind acest film alb-negru, deși a apărut în 1966, o producție pe care aș caracteriza-o mai degrabă psihedelică.
Vizualul chiar stroboscopic, cel care însoțește genericul de început este bulversant și am crezut că-mi joacă ochii defazați niște feste neavenite pentru că aveam impresia că am văzut ce nu trebuia. Fix ca Fight club.
Iar filmul m-a determinat de câteva ori să derulez înapoi secvențele să mă conving că nu am halucinații și că anumite cadre de-o fracțiune sunt aievea și nu rodul imaginației mele bogate.
Bun, acum că am bifat acest aspect, al imaginii atipice, să mă arunc în oceanul narativ plin de simbolistică și propice interpretărilor.
Na-ți-o dresă că ți-am frânt-o, pricepe drace ceva dacă ești în stare.
Ceea ce pare la prima vedere o simplă poveste despre o asistentă conștiincioasă și o pacientă nărăvașă capătă rapid alte conotații.
Și aici pot scrie absolut orice despre ce am înțeles din film că poate fi, simultan, și corect, dar și eronat.
Este evident din prima că dualitatea contrastantă născută din relația Elisabet-Alma este una metaforică și că fiecare reprezintă ceva, însă întrebarea este ce?
Pe de o parte, avem tăcuta supremă, care este redusă la tăcere dintr-un motiv necunoscut.
Oare ea să fie conștiința muribundă a unei lumi decadente care nu mai este interesată de rațiune și respinge orice dram de inteligență?
Pe de altă parte, iacă-tă dăm peste morișca sonoră de neoprit, cucoana care are o diaree verbală incurabilă oricâte pastile de Furalizadon i-ai da.
Pe ea am asimilat-o societății superficiale, care turuie în permanență informații nesemnificative și amănunte inutile despre o viață banală și neinteresantă.
Aproape că aveam impresia că este reprezentarea artistică a rețelelor de social media, doar că filmul a fost realizat cu mult timp înaintea de apariția lor.
Și asta este doar una din nenumăratele semnificații ce pot fi atașate relației dintre cele două personaje.
Pe asta am luat-o în brațe, cu asta merg în coșciug.
Că erotism, că umanitate, că lesbianism, că diferențe de clase sociale, că filozofie existențialistă, că maternitate, că probleme sociale, că așa, că pe dincolo, fiecare lipește altă explicație filmului.
Și când era convins că eu sunt cel mai deștept din parcarea în care eram doar eu uitându-mă într-o oglindă, mi-a picat fisa.
Vine oleacă de misoginie, dar cu rădăcinile adânc înfipte în realitate.
Bă nene, și totuși la mijloc este altceva pentru că eu nu am întâlnit până acum femeie care, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să tacă din proprie inițiativă sau din constrângere pentru mai mult de 30 de secunde.
Apoi totul a devenit ușor de asamblat și piesele puzzle-ului s-au așezat de la sine în pozițiile corespunzătoare pentru a completa imaginea de ansamblu a producției.
Dar nu-s toate pe roze în Persona, că filmul este plictisitor, durata scurtă părând mult mai lungă pentru că sunt monologuri interminabile care folosesc cuvinte multe să spună puține.
Culmea, mai degrabă tăcerea este grăitoare și eficientă în a transmite mai multă emoție pentru că regizorul este obsedat de chipul personajului Elisabet pe care-l exploatează la maximum.
Prim-planurile cu figura ei sunt la ordinea zilei și nu degeaba se folosește Bergman de această tactică pentru că altfel nu ar avea cum să ne facă să înțelegem ce-i în mintea fragilă a mutei noastre.
De Alma mi s-a luat destul de repede că bombardează cuvinte la foc automat, destăinuindu-se lui Elisabet și, implicit, și nouă, deși nu a întrebat-o nimeni nimic.
Însă trebuie să recunosc că una dintre poveștile ei este incredibil de senzuală și atât de minuțios detaliată încât nu mai aveam nevoie de imagini, mintea mea deja încropea ad-hoc un film incendiar bazându-se pe spusele ei.
Stilul regizoral este unul minimalist, imaginea este simplă, dar expresivă, iar povestea nici nu pare a avea în vedere vreun deznodământ anume.
Pur și simplu am asistat la niște scene cotidiene în care protagoniste erau cele două personaje feminine principale, singurele de altfel prezente pe ecran timp de 95% din timp.
Tocmai această ambiguitate zgândărește cerebral spectatorul, aruncându-i o fărâmă infinitezimală de informație pe baza căreia trebuie să descifreze filmul.
Atmosfera este una bântuitoare, nu doar că imaginea este alb-negru, dar îți dai seama că și decorurile și vestimentația sunt în aceleași nuanțe frugale aflate în antiteză, lumină și întuneric, rău și bun.
Chiar mă întreb dacă nu cumva și asta are o însemnătate anume, că abia acum m-a lovit o epifanie relevatoare cu privire la modul în care se îmbracă personajele.
Plus că, iar sunt trăsnit de o idee care acum mi-a venit în cap, parcă anumite unghiuri de filmare sunt special alese, ascunzând chipurile unor personaje, ca și când nu ar fi acolo.
Întâmplare sau intenție? Nu cred că-i ceva lăsat la voia întâmplării în acest film, așa că aleg a doua variantă.
Actoria se bazează mai mult pe expresii faciale pentru că pe ele se pune accentul, nu neapărat pe pachetul complet al interpretării.
Că altfel cum să te faci înțeles dacă nu ai cuvintele la tine?
🏆 Persona – Verdict 👍 sau 👎
Nu are nimic distractiv în el, dinadins parcă dorește să-l facă pe privitor să se simtă inconfortabil și reușește asta cu vârf și îndesat.
În mod clar intră în categoria filmelor de autor, cele care se vor intelectuale și enigmatice, numai bune să terfelească oleacă sinapsele celor care se înhamă la vizionarea lor.
Pentru mine a fost captivant până într-un anumite punct când mi-am dat seama de șmecherie.
Acum, la aproape 60 de ani de la lansare, nu mai este atât de contorsionat pe cât a fost atunci.
Au trecut prin camera de proiecție destule producții mai întortocheate care au tratat același subiect al …, ups, era să dezvălui identitatea temei abordate.
Persona este mai mult o experiență decât un film și pe mine nu m-a atins atât de mult încât să-i aștern laude infinite la picioare.
Dar pentru ambiguitatea ambițioasă aproape absurdă care mi-a împlântat în creier fel și fel de teorii din care voi alege una asupra căreia să mă opresc, am să-i mătur 8 cioburi de pe jos.
Păcat că Ingmar Bergman intră în aceeași categorie cu Alfred Hitchcock, regizori excelenți, cu multiple nominalizări la Oscar (Bergman având 9), dar fără unul real, ci doar onorific.
(4 / 5)
