Midsommar

După ce anul trecut ne-a livrat Hereditary (un film excelent în opinia mea), iată că Ari Aster, cu Midsommar, îmi cimentează impresia că omul este deraiat mai rău ca trenurile în România.

Nici nu a durat mult și mi-am dat seama că va fi un chin să urmăresc acest film, atât durata de aproape două ore jumătate, cât și primele secvențe cu peisaje naturale îndelungi, m-au anunțat că trebuie să mă pregătesc pentru o călătorie inconfortabilă, la fel ca personajele principale.

După o tragedie imensă ce se abate asupra vieții de familie a lui Dani, aceasta, pentru a-și mai elibera mintea de gândurile întunecate ce-i tulbură neuronii, găsește de cuviință să se lipească de gagiul ei într-o călătorie de vacanță alături de prietenii acestuia tocmai în îndepărtata Suedie, într-o zonă rurală bucolică, de basm, desprinsă parcă din poveștile cu zâne.

După primele cinci minute deja băteam cuba cu mine însumi, sigur fiind că m-am și prins de toată îmbârligătură cu care regizorul / scenaristul urma să ne răsucească mințile. La minutul 11 mi-am zis: Dorele, stai potol, că nu-i de tine tată scenariul ăsta, nu te duce sfecla aia păroasă să miroși haleala cinematică din față.

Mă uit ca tâmpul la tastatură și nu am idee cum să apuc filmul sau de unde să-l apuc pentru că nici acum nu știu ce mama lui Cristi cel cu alergie la cuie am văzut și ce am priceput din Midsommar.

Însă știu că încă din momentul sosirii trupei americane în Suedia, în locația cu pricina, am realizat că acolo nu-i de stat și orice om ce a supt niște creieraș de porc să-i crească numărul de neuroni ar fi întins-o imediat de acolo. Eu unul, dacă aș vedea mai mult de patru persoane îmbrăcate la fel și hainele nu-s uniforme, aș ambala tălpășița și p-aci ți-e asfaltul.

Ăștia nu, în deșteptăciunea lor imensă, nu li se pare nimic ciudat că toată șatra suedeză poartă veștminte albe, că toți se mișcă la fel, mănâncă la fel, vorbesc la fel, gesticulează la fel și participă la niște ceremonii ce devin tot mai bizare.

Ari Aster ne poartă printr-o călătorie suprarealistă în datinile unei secte ce i-ar face pe ăia de la Ku Klux Klan să pară niște băiețași ce se joacă în nisip și atmosfera este una lugubră, de-a dreptul sinistră, cu o lumină permanentă (pentru că soarele nu apune) ce veghează asupra unor ritualuri care blochează spectatorul într-o transă senzuală și senzitivă din care nu se poate elibera.

Încetul cu încetul, imaginile prezintă o poveste ce parcurge mai multe etape senzoriale, ce pornește ca stranie, absurdă, se transformă în dezagreabilă, apoi în vulgară și povestea trece prin diverse stadii de înfiorătoare, dezgustătoare, grotescă, bolnavă irecuperabil, pentru a încheia cu o demență descreierată incomprehensibilă pentru sărmana minte.

Creierul nu mai știe ce să mai creadă, își dă seama că este ceva în neregulă cu el, că asistă la scene lipsite de logică în contextul dat, pentru că aproape tot filmul imaginea pare una demnă de un drogat, dar nu ai consumat nimic, de aici confuzia sinapselor nervoase.

Midsommar este un film divizibil, este și incoerent, pentru că nu are o poveste clasică, este doar o adunătură de ritualuri care de care mai lovite de streche, cu scopul unic de a șoca, dar este și o introspecție în interiorul minții umane, o enigmă complexă ce nu va fi descifrată prea curând.

Eu unul nu știu ce să cred despre comunitatea din film, fie era una care avea legături cu paranormalul, cu zeitățile nordice, fie pur și simplu bărbosul etern le-a dat un IQ pe care să și-l împartă între cotârcelile în familie până când genetica și-a zis că-i ajunge și a renunțat la luptă, lăsându-i de babarditorii de rude cu genele fleșcăite.

Pe lângă imaginile terifiante menite să-ți întoarcă stomacul pe dos, cinematografia din film este una de așa natură încât îți dă senzația că ai prefera să bei lame ruginite date prin blender decât să mai suporți secvențele ireale din fața ochilor.

Comportamentul straniu, la unison, al descreieraților, o anumită fluență în mișcări acolo unde nu te aștepți, sincronizarea nenaturală a unor acțiuni te fac să te întrebi dacă nu cumva ai luat-o razna și ai fumat ceva înainte să dai drumul la film.

Undeva, adânc îngropat în scenariu, este un studiu psihologic asupra nevoii umane de apartenență la ceva, despre frica de singurătate și anxietate, despre modul în care știm sau încercăm să facem față tragediilor și multe alte aspecte care ne afectează în subconștient fără să ne dăm seama.

Eu așa am interpretat, că întregul cult este chiar expresia unei minți tulburate, care încearcă orice pentru a scăpa de amenințarea inevitabilă a temerilor ce o apasă.

Sunt absolut convins că Midsommar necesită multiple vizionări pentru a-l înțelege pe deplin, dar să-mi pui un an Guță-n căști și tot nu l-aș mai revedea pentru că mi-a creat o stare de imensă angoasă de aș râde de Bacovia cu sicriele lui de plumb ce par avioane de jucărie pe lângă Midsommar, fiind o feerie diabolică a nebuniei incontrolabile presărată cu personaje tâmpite, care nu acționează logic și realist, fapt ce duce filmul cu câteva trepte mai jos pe scara calității.

Îmi este greu să notez Midsommar, clar nu are ce căuta la același nivel cu Hereditary (din nou, părere personală), îi dau un 7 și mă duc repede să-mi dau cu șampon sub scalp, să scap de senzația de murdărire intrinsecă generată de film.

3.5 out of 5 stars (3,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

In my mother`s skin

In my mother`s skin

Am băgat un horror filipinez, In my mother`s skin, pe care l-am găsit ascuns pe …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *