Nickel boys s-a pricopsit cu două nominalizări Oscar: pentru cel mai bun și cel mai bun scenariu adaptat.
Ciudat să primești nominalizarea supremă când nu excelezi decât la un singur capitol.
🎬 Nickel boys – Premisă 📖
Elwood (Ethan Herisse) este un tânăr de culoare care are gânduri mărețe cu viața lui, chiar dacă se află în perioada anilor `60 ai secolului trecut, una plină de frământări sociale și rasism teribil.
În urma unor circumstanțe nefericite, ajunge la o facilitate de corecție fără să fie vinovat de fapta pentru care a fost acuzat.
Cum este negru, nu mai contează dovezile care-l dezincriminează, hai cu el la reeducare.
Acolo se împrietenește cu un alt oropsit, Turner (Brandon Wilson), ceva mai versat în a descurca într-o asemenea instituție.
Evident că acolo există o segregare ad-hoc, albii o cam huzuresc, în timp ce negrii sunt hămăliți.
Muncă patriotică, mâncare porcină, pedepse crunte, ce să mai, un sclavagism modern ascuns sub mantia subțire a reintegrării în societate a unor infractori juvenili.
Cum se va descurca sensibilul Elwood în acest iad?
💭 Nickel boys – Comentariu 🍿
Să-mi fie cu iertare, dar trebui să mă răcoresc puțin că prea își dau unii regizori aere de artiști stratosferici și fac niște alegeri stupide doar de dragul de a părea interesanți.
Păi bine, măi domnule RaMell Ross, eu am dat mii de lei pe un televizor de ultimă generație pentru ca tu să mă delectezi cu un 4:3 ca pe vremea comunismului?
A trebuit să pun pe benzile negre care reprezentau o treime din ecran niște milieuri croșetate de bunica pentru a nu mai fi deranjat de locul gol lăsat de formatul de tub catodic.
Aveam impresia că mă pregăteam să urmăresc vreo cuvântare a răposatului Ceaușescu, nu un film din 2024.
A contribuit cu ceva acest format la îmbunătățirea produsului final? Pe dracu`, nu a avut vreun efect, este doar fandoseală aiurită.
Poate ar trebui să mă mulțumesc că măcar a fost filmul color, nu? Că la fel de bine putea să fie și alb-negru.
Și plângerile mele cu privire la partea tehnică nu se opresc aici pentru că trebuie să comentez și pe seama perspectivei vizuale care transformă povestea într-un haos aproape incomprehensibil.
Când avem de-a face cu persoana întâi, când cu persoana a treia, când camera de filmat era una poziționată normal, uite așa m-a amețit de cap filmul, de nu mai știam în trupul cui sunt.
Asta și pentru că persoana întâi sare de la Elwood la Turner și de la Turner la Elwood, ca o fantomă nedecisă ce trup să bântuie.
Abia mă obișnuisem cu persoana întâi, la fel ca la Hardcore Henry, când hop, avem persoana a treia, ceea ce strică simetria logicii narative.
Păi ori suntem în pielea personajelor, ori nu mai suntem?
Noroc că am stomac rezistent, altfel aș fi dat la boboci din cauza răului de mișcare produs de acest du-te-vino.
Bine, acum sunt un pic rău pentru că am nervi pe partea tehnică, într-un final totul capătă sens pentru că fiecare unghi de filmare atacă perioade diferite din viața protagoniștilor.
Da, este un alt film în care negrii sunt batjocoriți de albi, un subiect care începe să fie redundant, cam ca filmele cu Steven Seagal.
Aici povestea este bazată pe fapte reale și ar fi putut avea un impact cutremurător dacă regizorul alegea calea clasică de a face un film.
Originalitatea nu este mereu un lucru bun, că originală a fost și bomba atomică și știm bine ce s-a întâmplat.
Filmul este destul de plictisitor cam vreo trei sferturi pentru că nu prezintă ceva ieșit din comun.
Nu necesită un mare efort cerebral să ne dăm seama că băieții de culoare sunt chinuiți ca pe hoții de cai și munciți mai ceva decât boii la jug, așadar nu reușește să surprindă din acest punct de vedere.
Am apreciat faptul că scenariul lasă imaginația spectatorului să umple anumite goluri narative pentru că nu insistă pe corecțiile brutale aplicate, ne sunt arătate doar efectele ulterioare.
Și asta a reprezentat o bilă albă pentru că nu ne-a tratat ca pe niște analfabeți funcționali incapabili să ne informăm cu privire la existența sau nu a profitului unor multinaționale.
Ritmul este incredibil de lent, până și vorbele sunt scoase cu cleștii nesterilizați din gura actorilor, iar întâmplările ce se petrec nu sunt dintre cele mai incitante.
Sunt grave, că băieții ăia și-o fură din te miri ce motive, dar nu pot spune că am rămas impresionat de drama lor. Poate și din cauza anumitor decizii neinspirate făcute de regizor din dorința de a se evidenția el cu ceva.
În schimb, chiar dacă par nelalocul lor, picate din cosmos, anumite secvențe au o semnificație aparte, una deloc subtilă, dar care scoate în evidență un adevăr dureros.
SUA evoluează rapid din punct de vedere tehnologic, tinde către lună, dar regresează în ceea ce privește umanul, mentalitatea rămâne una de Ev Mediu, cea care judecă un om după culoare pielii, nu după ce gândește.
Ce nu mi-a plăcut aici, și nu mă mai refer la tehnicul care este subiectiv, după gustul fiecăruia, este lipsa de imprevizibilitate în ceea ce privește marea dezvăluire din final.
Aici doar scenaristul știe care i-a fost intenția, ori a vrut să ne dea cu barosu-n cap, cam ca la The sixth sense, dar a ratat ținta, ori nu a ținut neapărat să ascundă surpriza pentru că-i prea evidentă.
Actoria este decentă, fiind destul de greu de analizat pentru că mai mult îi auzim pe interpreți decât îi vedem ca urma a persoanei întâi.
Unu-i mai coleric, nu vrea să plece capul la mizeriile pe care le îndură și încearcă să dea în vileag instituția, chiar dacă simte că se luptă cu morile de vânt.
Celălalt este mai spășit, împăcat cu soarta, cu sufletul înfrânt, conștient că acest rasism nu va dispărea prea curând, așa că tot ce vrea este să scape cu cât mai puține flagelări până la ispășirea pedepsei.
Cine are dreptate? Ei bine, răspunsul îl vom găsi în societatea actuală.
🏆 Nickel boys – Verdict 👍 sau 👎
Păcat că substanța este trecută pe plan secund, iar stilul este cel care strică povestea.
Sau, mai știi, poate chiar asta a fost ideea, ca protagoniștii să fie depersonalizați tocmai ca noi să simțim pe propria piele prin ce au trecut ei în cea perioadă sumbră a istoriei americane.
Dar, la drept vorbind, când a fost altfel decât sumbră istoria americană?
Este prea artistic pentru gustul meu bădăran, consider că ar fi avut un impact cu adevărat devastator dacă mergea pe rețeta clasică, dar atunci poate s-ar fi pierdut în grămada producțiilor care atacă același subiect: albu-i rău, negru-i asuprit.
La fel ca la The Six Triple Eight, cele mai terifiante secvențe sunt cele de arhivă care arată grozăviile petrecute în realitate care au stat la baza cărții câștigătoare de Pullitzer după care s-a inspirat și filmul.
Și ele dovedesc, a nu știu câta oară, și am mai menționat asta, că ființa umană este cea mai nenorocită specie care există pe planetă. Este capabilă de fapte bune, dar și de infinit mai multe fapte rele.
Hai că mi-am ispășit sentința și am plecat în treaba mea pentru că trebuie să găsesc 6 cuie împrăștiate prin iarbă, asta mai mult pentru subiect decât pentru transpunerea propriu-zisă pe ecran.
(3 / 5)