Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
(3,5 / 5)
Cum-necum, mi-a picat în mână partea finală, dar nimic nu e sigur, a seriei Night at the museum, adică partea a treia intitulată Secret of the tomb.
Pentru cei ce nu ştiu care-i şmecheria cu filmele astea, este vorba de o tăbliţă magică a unui anume Akhmenrah care dă viaţă exponatelor unui muzeu.
Bun, partea finală porneşte undeva în anii 1930 când este descoperită această tăbliţă şi ne sunt băgate pe gât nişte profeţii apocaliptice gen dacă mutaţi bucata de aur sfârşitul va veni.
Derulăm înainte şi ajungem în timpurile noastre unde Larry, paznicul de noapte al muzeului, acum mare meseriaş pe acolo, e singurul care ştie treaba asta cu tăbliţa şi îşi face de cap cu exponatele care de care mai variate.
Numai că tăbliţa începe să se corodeze, să îşi piardă strălucirea şi odată cu ea, exponatele încep să o ia razna. Akhmenrah care e şi el pe acolo se scarpină-n cap că habar nu are ce-i cu bling-bling-ul magic, dar că trebuie să ştie tac-su mai multe, faraonul Merenkhare care e însă în Londra. Aşa că se împachetează toţi şi o taie la Londra.
În momentul ăsta firul epic se împarte în mai multe povestioare legate una de cealaltă.
Larry cu niscai exponate îl caută pe Merenkhare, 2 miniaturi, un cowboy şi un roman, Jed şi Octavius se pierd prin sistemul de ventilaţie şi au parte de propria aventură prin Pompeii, pe urmele lor fiind trimis capucinul Dexter, mai avem şi un sir Lancelot adus la viaţă de tăbliţă care nu ştie pe ce lume e şi devine personajul oarecum negativ al poveştii, punând piedici lui Larry şi găştii sale în încercarea de a salva tăbliţa, el crezând că reprezintă de faptul scopul final al misiunii sale, şi anume Sfântul Graal, başca o povestioară de dragoste între paznicul de la Londra şi un neanderthal plus ceva vrăjeală cu privire la fragilitatea relaţiei tată-fiu şi drumul pe care acesta din urmă vrea să-l urmeze şi nu-i pe placul tatălui.
Pe scurt, avem de toate pentru toţi.
Cu ce să încep, că-s multe de zis.
Filmul e drăgălaş, ăsta cred că e cuvântul potrivit pentru a-l descrie, scenariul e destul de alert, nu stă locului nici o clipă, povestea curge fluent, fără timpi morţi.
De fapt, pot spune că e chiar fermecător, cu atâtea personaje aruncate în găleată, de la oameni din Neanderthali şi huni până la cowboy şi romani, de la faraoni până la cavaleri, de la maimuţici drăguţe până la dinozauri scheletizaţi, de la o statuie de pe Insula Paştelui până la monştri cu 9 capete din China, de la statuia de ceară a preşedintelui Roosevelt până la constelaţii de stele, toţi şi toate sunt aduse la viaţă de tableta magică, filmul chiar acoperă o gamă extrem de variată de exponate, ridicând oarecum nivelul de cultură generală al privitorului, mai prost nu poţi deveni după ce ai urmărit filmul.
Aici nimic de comentat, nu te poţi plictisi nici o secundă căscând gura la fel şi fel de personaje şi statui care prind viaţă şi provoacă haos printre muritorii de rând.
Filmul abundă în fel şi fel de prostioare inocente făcute de personajele neînsufleţite în mod normal, că doar sunt statui de ceară sau sculpturi, dar aduse la viaţă de tăbliţă.
Practic, nici personajul negativ nu e atât de negativ, e doar un zăpăcit care-şi caută gagica, neştiind că de fapt, el e doar o legendă şi că nu e real.
Sunt şi câteva secvenţe isterice, mai ales una în care Hugh Jackman se interpretează pe sine şi se ia oarecum la mişto.
De asemenea, că era să uit de Laaa, neanderthalul care seamănă izbitor cu Larry, iniţial am crezut că e interpretat de Tom Cruise, dar de fapt, tot Ben Stiller, cel care-l joacă pe Larry, îi dă viaţă lui Laaa. Sunt comice încercările lui Laaa de a-i face pe plac lui Larry şi şi mai comică e idila înfiripată între el şi Tilly, grăsuţa care e paznicul muzeului din Londra, interpretată de Rebel Wilson, care crede că a găsit dragostea adevărată.
Ce să mai zic de aiuritul de Lancelot care umblă brambura prin Londra modernă căutând în disperare castelul Camelot şi pe a lui Guinevere.
Nu mă aşteptam să mă distreze atât de mult un asemenea film, mai ales că e o parte a treia, credeam că farmecul deja s-a stins, dar se pare că nu.
Avem şi câteva momente emoţionante, unul care chiar te aduce în pragul lacrimilor ţinând cont de contextul în care a fost lansat filmul, la scurt timp după moartea celui care îi dă viaţă lui Theodore Roosevelt, şi anume Robin Williams, spre finalul filmului parcă nu mai interpretează un rol, ci îşi ia la revedere de la lume.
De asemenea, avem şi conflictul tată-fiu, unul vrea ce nu a avut, celălalt încă nu ştie ce vrea.
Povestea se termină cam într-o zonă gri, nici prea vesel, nici prea trist, pare un final de final dar pe de altă parte lasă loc unor posibile continuări, dar cu alt protagonist în rol principal.
Cam atât despre poveste.
Actorii îşi reiau rolurile din primele 2 părţi, cei noi se încadrează perfect în peisaj, după cum spuneam, pe lângă Ben Stiller care joacă dublu rol, atât pe Larry cât şi pe Laaaa, şi Robin Williams care-l interpretează pe Roosevelt, apar şi Owen Wilson şi Steve Coogan care-i joacă pe Jed şi Octavius, cele 2 miniaturi, îl avem pe starul în devenire Dan Stevens care-l interpretează foarte bine pe sir Lancelot, pe Rebel Willson care o joacă pe naiva şi zăpăcita Tilly, plus una bucată Ben Kingsley care, cam simultan, a jucat un evreu în Exodus şi un faraon în filmul ăsta.
Apropo de Exodus, poate ar fi trebuit să ia notiţe de la Night at the museum, egiptenii care apar în film al dracului de nu-s egipteni, nu albi spălaţi cu înălbitor.
De regizor ce pot să zic, Shawn Levy, tot el a regizat şi primele 2 părţi, iar alte filme mai acătării din filmografia lui ar fi Reel steel şi Date night.
Trecem la partea tehnică, efectele speciale sunt bune, te introduc în magia filmului, mai ales scena de început, la ce buget a avut, nici nu e de mirare, se mai vede pe ici, pe acolo câte o tentă de fals, dar cum majoritatea personajelor sunt efecte speciale, nu e nimic grav care să-ţi distragă atenţia de la poveste.
O chestie care nu mi-a plăcut, că trebuie să găsesc şi aşa ceva, este tratamentul diferit aplicat exponatelor, adică hunul Attila habar nu are de engleză, dar egiptenii o vorbesc mai bine ca americanii? Încearcă ei să o scalde pe final, cu Atilla mormăind ceva în engleză, dar nu le iese prea bine.
Ah, să nu uit, cam subţirică treaba cu salvatul tăbliţei, nu zic ce, să nu dau spoilere, dar când afli, te întrebi: Pe bune? Atâta tot? Asta e marea ameninţare a profeţiei? Puteau scenariştii mult mai mult de atât, să coacă o idee mai bună, mai ales pentru finalul trilogiei.
Plus faptul că nu a existat o ameninţare reală care să adauge un pic de dramatism filmului, să simţi că miza e cu adevărat mare, mai taie un pic din elanul de început.
Un mesaj, o metaforă, o analogie, sau aşa am interpretat eu, dacă dispare tăbliţa (adică aurul, averea, materialul), atunci exponatele revin la ceea ce sunt, nişte exponate (adică dispare pretinsul, falsitatea, totul revine la normal). Poate m-am dus cam departe, dar asta mi-a transmis filmul.
Cam asta e tot, un film uşurel, de o după-amiază ploioasă, un film de familie, per ansamblu nimic impresionant, o încheiere de trilogie reuşită cu o portiţă lăsată spre alte continuări dacă filmul are succes comercial.
Nota 7, cam mare pentru că sunt conştient că nu are nimic special, dar de la care nici nu aveam aşteptări prea mari, aşa că mi le-a depăşit, mult mai bun decât credeam.
Trailer
