Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Filmul de bază al ediției din 2025 a Festivalului Izanagi este Perfect blue. O să mă refer la el cu titlul în engleză, că dacă scriu Pâfekuto burû o să credeți că v-am înjurat.
🎬 Perfect blue – Premisă 📖
Mima (Junko Iwao) este o tânără artistă parte a unui trio pop care are succes moderat, să fiu băiat fain. Nici vorbă ca piesele să se atingă de top 100, dar concertele lor atrag un public fidel, chiar dacă nu foarte numeros.
Domnișoara are un manager care vrea altceva pentru Mima pentru că este conștient că așa nu mai merge și banii nu au cum să vină de la câțiva fani amărâți care cască ochii la costumele golașe ale fetelor.
Așa că Mima părăsește grupul pentru a se dedica unei cariere în actorie, pornind de jos de tot, de la un rol terțiar într-un serial de duzină.
Această schimbare aduce cu sine supărarea unui fan obsedat care începe s-o hărțuiască și mai abitir pe Mima care nu se mai simte în siguranță.
Oare chiar să fie vorba despre un fan?
💭 Perfect blue – Comentariu 🍿
Anime-ul are 80 de minute, dar povestea este atât de concentrată încât putea avea lejer dublu și nu m-aș fi plâns.
Nici nu știu de unde să încep pentru că firul narativ este incredibil de dens și se petrec foarte multe lucruri în scurtul timp avut la dispoziție.
De principiu, Mima nu este chiar fericită din cauza acestei metamorfoze majore în evoluția ei ca artist, dar este nevoită să respecte indicațiile managerului.
Încă din start este evident că fătuca este văzută mai mult ca o mașinărie de făcut bani, fiind tratată ca pe-o păpușă pe care o pui în ce poziții vrei.
Nu este întrebată dacă dorește să devină actriță sau dacă îi este pe plac noua postură, părerile ei nu contează într-un domeniu atât de competitiv în care trebuie să faci ORICE să ieși în față.
Și, convinsă de manipularea abjectă a celor care „îi vor binele‟, acceptă roluri care tind spre un alt tip de film și chiar se lasă fotografiată în ipostaze indecente.
Nu trece mult și secvențele care se derulează pe ecran se scaldă într-un ocean de paranoia pentru că scenariul pornește un război fățiș cu sinapsele privitorului pe care vrea să le pulverizeze.
În ceea ce mă privește, a izbândit și am fost nevoit să ridic steagul alb. Supoziția mea inițială, că am sărit imediat să-mi dau cu părerea cu privire la ce se petrece, este spulberată de un act trei mirobolant de complex.
Iluzii, confuzii, deziluzii, halucinații, aberații, vaticinații, orice devine posibil în această animație în care realitatea este fantezie și fantezia este realitate.
Sunt momente în care numai știam ce naiba se petrece pentru că scenariul este în așa fel construit încât anumite replici se potriveau atât personajului din serialul în care juca Mima, cât și protagonistei noastre din animație.
Aș vrea să fiu mai subtil, dar nu pot ocoli elefantul din magazinul de porțelanuri, Perfect blue este un thriller psihologic de toată frumusețea care abordează multe tematici din acest domeniu, în special mintea fracturată.
Amu` dacă este vorba despre cea a artistei Mima, a actriței Mima sau chiar a noastră, n-o să vă spun, că ar însemna să stric surpriza.
Pe măsură ce Mima își pune tot mai multe întrebări cu privire la calea pe care a ales-o, în jurul ei apar cadavre, iar răposații sunt în strânsă legătură cu Mima.
Crimele par a fi opera unui nebun samaritean care vrea s-o protejeze pe aceasta de o industrie nocivă care nu este lipsită de alde Weinstein, o industrie care tratează femeile ca pe niște jucării sexuale, nu ca ființe raționale.
Eroina este afectată de aceste evenimente care nu îi fac deloc bine, mai ales că era deja zdruncinată de această tranziție bruscă de la fetișcana inocentă care cânta piese banale de dragoste la femeia serioasă care juca roluri mature și de o cu totul altă factură.
Iată un film feminist făcut cum trebuie încă dinainte ca feminismul să devină o modă în societatea actuală.
Am percutat instantaneu la temerile ei născute din cauza felului în care tratată de o societate patriarhală dominată de boșorogi libidinoși care nu se mulțumesc până când nu văd textila dată jos, talentul nici nu mai contează pentru ei, important este să fii dispusă, chiar cu forța, să-ți arăți nurii.
Oare chiar atât de superficială este această lume încât nu vrea de la artiști decât să arate bine și să toarne melodii ritmate care sună toate la fel și să se fâțâie pe scenă indiferent dacă se simt bine sau nu?
În halul ăsta am ajuns ahtiați după circ încât nu mai contează în ce stadiu fizic și, mai ales, psihic se află cei de la care așteptăm distracție?
Mi-a adus aminte de excelentul Better Man care abordează un subiect asemănător, dar dintr-un alt punct de vedere.
Pe lângă că povestea este una cu impact puternic la nivel psihologic, mesajul ei este întărit și de un erotism lipsit de orice senzualitate, avem destulă nuditate, un lucru atipic într-un anime, dar în nicio secundă nu tinde spre hentai.
Este o unealtă artistică aleasă pentru a reda abuzurile la care sunt supuse artistele de la o vârstă fragedă, îmbătate de aburii faimei și amețite de perspectiva adulației unei lumi întregi încât sunt convinse că tot ce li se întâmplă este spre binele lor.
Mai are rost să menționez că se observă influența anime-ului asupra unor realizări ulterioare? Darren Aronofsky, trăi-ți-ar lebedele din heleșteu, nu-i așa că te-ai uitat de prea mult ori la acest anime?
🏆 Perfect blue – Verdict 👍 sau 👎
Așadar, animația este una bulversantă, mai ales pentru o durată atât de scurtă. Odată ce te-a prins în mrejele ei, nu te mai lasă. De fapt, nu-ți mai lasă cortexul să respire.
Cel puțin așa a fost în cazul meu, am tot încercat să-mi dau seama ce este real, ce este halucinație, cine este în spatele crimelor, cât de zdravănă mai este Mima sau dacă EU mai sunt sănătos la cap după câte scenarii mi-am imaginat.
Apoi vine finalul cu lovitura de grație care sparge în mii de bucățele orice teorie construită pentru că toate devin valide și toate sunt eronate în funcție de interpretarea pe care o dai epilogului.
Nici măcar nu am mai pomenit despre conceptul de identitate personală, și el disecat cu un bisturiu narativ ascuțit. Până la urmă cine suntem noi cu adevărat?
Ce ne închipuim noi că suntem, o adunătură de decizii și alegeri care ne șlefuiesc mentalitatea și comportamentul.
Sau ce cred alții că suntem, în funcție de percepția lor care poate fi reală sau nu, că știm prea bine că prima impresia contează, indiferent de natura ei, restul deja trece la cantitate neglijabilă.
Pff, acum m-am prins că nici despre influența Internetului nu am făcut vreo mențiune, pe atunci era încă la începuturi, dar anime-ul a ghicit (nu că ar fi fost primul) pericolul care vine la pachet cu apropierea digitală dintre oameni.
Regizorul Satoshi Kon a reușit să transpună pe ecran un scenariu fenomenal care intră în categoria pervers denumită „mindfuck‟, adică bubuitoare de creier.
Cum plăcerea este dublă când urmăresc un asemenea film inteligent, am să mă apuc să adun 9 umbrele că nu se știe când este nevoie de ele.
(4,5 / 5)
