Japonia se prezintă țanțoșă la Oscar cu Perfect days, un film regizat de neamțul Wim Wenders.
🎬 Perfect days – Premisă 🕮
Hirayama (Koji Yakusho) se trezește dis-de-dimineață, că are de ajuns departe, își face rutina matinală de îngrijire corporală și o întinde spre slujba sa.
Una care, în mod normal, ar trebui să pută rău că omu-i spălător de veceuri.
Hai să mă exprim mai elegant, îngrijitor de toalete. Sună mai bine?
Nu tăbărâți pe mine că mă jur pe ce vreți voi și n-am eu că altceva nu știu ce să mai scriu despre premisă.
Povestea se rezumă la atât, îl urmărim zi de zi pe Hirayama cum freacă temeinic pisoarele și curăță sistematic o parte din toaletele din Tokyo.
Ah, mergem cu el și în timpul său liber, că nu-i doar rahat în viața lui, există și oaze de verdeață și momente de bucurie.
💭 Perfect days – Comentariu 🍿
După cum suna premisa și în urma experienței nefericite avute cu Drive my car, mă așteptam să consum câteva suluri de hârtie igienică urmărind acest film.
Spre surprinderea mea, chiar dacă nu am fost capabil să îl apreciez atât de mult pe cât au făcut-o alții, nu l-am găsit a fi gunoier.
Ideea filmului s-a născut mai mult dintr-o joacă deoarece Wim Wenders fusese antamat să producă niște clipuri de promovare a toaletelor transparente din Tokyo. Și de aici s-a ajuns la un film de lungmetraj.
Doar japonezii se puteau gândi la așa ceva, imaginați-vă o defecțiune tehnică fix în momentul cel mai intens al efortului excremențial.
Dar nu despre toalete inteligente sunt aici să comentez, ci despre filmul care este unul incredibil de repetitiv însă, culmea, nu l-am găsit plictisitor decât spre final când deja începuse să exagereze cu tactica asta.
De bază aici este personajul principal, unul de-a dreptul fascinant care practică o meserie considerată rușinoasă, dar nu are vreo problemă cu asta.
Bine, la ce curate sunt toaletele publice pe care le are în fișa postului, și eu m-aș încumeta să le iau la frecat, că arată mai igienic decât Taverna racilor, bomba aia infectă plină de fătălăi fițoși și pițipoance dive, închisă din cauza mizeriei de-ți verși mațele.
Deși la prima vedere nu ai crede asta, Hirayama este un om inteligent, #CULTLACAP (Emile, dai o bere), deoarece ascultă muzică excelentă, citește cărți bune și este pasionat de fotografie.
Așadar, nu este vreun asistat social ce nu a văzut în viața lui o cremă cu factor de protecție solară și care este obligat să presteze munca asta văzută drept denigrantă.
Și își face treaba cu o atâta dedicație, grijă, competență și seriozitate de te lasă perplex.
Dacă politicienii noștri ar munci cu un sfert din conștiinciozitatea lui Hirayama în 5 ani am avea autostrăzi suspendate, spitale moderne până și în sate și trenuri de mare viteză în toată țara.
Filmul este o introspecție meditativă cu pronunțate accente de melancolie care ne îndeamnă să ne oprim un pic din fuga asta neîntreruptă spre nimic și să ne bucurăm de simplitatea vieții.
Suntem atât de programați de marile corporații încât am ajuns să credem că fericirea zace în tot felul de obiecte tehnologizate care nu fac altceva decât să se veștejească sufletul.
Poate că-s ipocrit pentru că scriu aceste cuvinte folosind tocmai un asemenea obiect, dar nu ați vrea să-mi vedeți scrisul de mână.
O rază blândă de soare, o adiere lină de vânt, un ciripit melodios de pasăre, Hirayama, un om al puținelor cuvinte, găsește bucurii în orice lucru mărunt.
Demn de milă pentru că se mulțumește cu puțin sau de apreciat tocmai pentru că se simte împlinit atât de ușor?
Eu aș tinde spre a doua variantă pentru că pare fratele meu din alți părinți, sufletul pereche într-ale modalităților de a-și antrena creierul și însufleți mintea.
El găsește confort în rutina în care toate zilele sunt la fel. Dar nu sunt, doar par pentru că fiecare zi pornește pe același traseu, dar de fiecare dată apar mici modificări care aduc noutate.
Nu știu cum să explic senzația pe care filmul mi-a inoculat-o, nu se petrece nimic captivant și, cu toate astea, am rămas înțepenit cu ochii la ecran.
Nu pot spune că am urmărit un film deoarece nu are o structură clasică în acte, începe și se termină la fel, nu are fapte explozive, nici intrigă care să declanșeze desfășurarea acțiunii, de antagoniști nu mai zic, că nu există.
Este, totuși prea lung, la un moment dat această repetiție obsesivă devine obositoare spre final când doream o schimbare majoră care să imprime un suflu proaspăt producției.
Înțeleg elogiul simplității dar sunt necesare și niște aspirații mai ambițioase, că oricât de frumos sună în teorie, nu te poți bucura la infinit de aceleași lucruri.
Probabil mi-a plăcut mai mult decât anticipam (de fapt mă așteptam să-l urăsc) pentru că are o coloană sonoră FABULOASĂ!!!
Nu am cum să nu folosesc majuscule când auzul mi-a fost încântat de piese semnate de The Animals, Patti Smith, The Rolling Stones, Otis Redding, Nina Simone, Van Morrison sau Lou Reed.
De ce nu și piese noi? Eh, pentru că sunt dejecții, bune de aruncat la toaletă și Hirayama nu mai poate face curat după ele, trebuie incinerate veceurile.
🏆 Perfect days – Verdict 👍 sau 👎
Te îmbie la o pauză de reflecție asupra propriului sine. Chiar avem nevoie de robotizarea asta lipsită de suflet doar de dragul de a aduna mult, cât mai mult?
Că pe lumea cealaltă plecăm așa cum am venit, în fundul gol și cu ochii închiși.
Știu, sună a utopie, așa cum sunt mesajele unor asemenea filme, le vedem, le apreciem, medităm un pic la ele, dăm din cap a aprobare, dar apoi revenim la oile noastre care formează o turmă obedientă.
Totuși, dacă stau bine să mă gândesc, filmul are mare dreptate.
În viață toate vin și toate trec, o singură constantă este cu tine în permanență, TU. Și pentru a împărți bucurie trebuit mai întâi TU să fii bucuros.
Este o odă pură adusă simplității și o respingere hotărâtă a mercantilului exagerat.
Ptiu belea că nu-mi vine a crede că Perfect days mi-a făcut poftă să citesc vreo 8 cărți pe nerăsuflate.
Citiți oameni buni, citiți. TikTok-ul prostește, cititul deșteaptă.