Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Cu 5 nominalizări la Oscar, era imposibil ca The zone of interest să nu-mi trezească, ei bine, interesul.
🎬 The zone of interest – Premisă 🕮
Filmul ne duce tocmai la Auschwitz, dar nu direct în lagăr, ci alături, dincolo de gard.
Aici facem cunoștință cu familia comandantului Höss (Christian Friedel), cel care taie și spânzură în acea incintă a morții. De fapt, gazează și incinerează.
Familia lui, adică soția Hedwig (Sandra Hüller) și copiii cât o echipă de handbal, este nevoită să se acomodeze în casa luxoasă pusă la dispoziție.
Urmărim, pas cu pas, îndeletnicirile de zi cu zi ale acestei familii ariene, o piatră de temelie a societății nemțești.
Asta în timp ce dincolo se petrece ceea ce știm cu toții că s-a petrecut.
Alte mărturisiri compromițătoare despre film nu mai am de dezvăluit pentru că premisa este una fără multă carne pe oase.
💭 The zone of interest – Comentariu 🍿
Pregătiți-vă măștile de gaze pentru că veți avea nevoie de ele deoarece voi începe să arunc cuvinte urât mirositoare în direcția filmului.
Încă din start mi-am dat seama că va fi o bășină artistică plină de aere de intelectualitate când titlul a zăcut pe ecran timp de o eternitate, urmat apoi de un cadru complet negru care a dăinuit pentru și mai mult timp.
Am avut impresia că s-a ars definitiv proiectorul, dar nu, așa este filmul, plin de scene interminabile care au stat întipărite pe retină mult mai mult decât era necesar.
În caz că, urmărind filmul, te apucă subit un chef de o ceafă bine perpelită pe grătar, garantat ai timp suficient să o frigi pe îndelete pentru că la întoarcere te vei regăsi în fața aceleiași secvențe din momentul plecării.
Producția este potrivită, mai degrabă, pentru teatru radiofonic. Cunoscând contextul, pot spune că imaginile nu au o atât de mare importanță.
Desigur, sunt utile pentru pictarea unui contrast colosal între cele două zone delimitate de gardul cu o simbolistică profundă.
Pe de o parte, în fața gardului avem locuința dotată cu toate facilitățile acelor vremuri, plus o grădină înfloritoare ce reprezintă chiar paradisul pe pământ.
Pe de altă parte, dincolo de gard se află lagărul de concentrare care a dus la moartea a peste un milion de oameni care nu se încadrau în șablonul arian.
Bine, unii cretini cu creierul numai bun să te dai cu patinele contestă existența Holocaustului, dar singurul lucru care nu există este mintea lor.
Însă odată stabilită această linie de demarcație dintre rai și iad, nu mai ai nevoie de vizual deoarece, de departe, cel mai important aspect al filmului este sunetul.
Poți să stai cu ochii închiși fără probleme și doar să asculți, iar auzul sunetelor infernale te va îngrozi și-ți va cutremura întreaga ființă.
Filmul reușește să redea grozăviile inimaginabile ce s-au petrecut la Auschwitz fără să îți arate ceva oripilant, totul este sugerat subliminal, chit că deloc subtil.
Și face asta cu un montaj sonor nu de excepție, ci chiar colosal, probabil printre cele mai bune pe care le-am auzit de când m-am lipit de ecranul televizorului sau m-am proptit în scaunul de la cinematograf.
Modul în care auditivul implementat în film mi-a generat sentimente de greață convulsivă pentru că nu am putut să-mi imaginez de unde tăria de a duce un simulacru de viață banală în asemenea condiții.
Cum să te prefaci că ai o existență obișnuită când la câțiva metri de tine erau gazați și incinerați oameni nevinovați?
Cum să respiri fum funest, să te îneci cu cenușă mortuară și să te joci cu oase umane, comportându-te ca și când ar fi ceva normal?
Nu cred că mai este cazul să menționez că personajele sunt reprobabile, niște scârbe infecte pe care voiai să le vezi primind același tratament precum evreii din celulele infernale.
Din contră, m-a enervat la culme să urmăresc niște naziști împuțiți care făceau planuri de gazare de parcă urmau să pârlească șobolani, nu ființe umane.
Știu că nu asta a fost intenția filmului, să mă facă să empatizez cu niște monștri, dar am simțit nevoia să mă leg emoțional de cineva și nu am avut de cine.
Din păcate, în afară de nașterea unor sentimente terifiante în sufletul meu și transmiterea ideii că unele specimene umane sunt extrem de putrede, filmul este cam vai de fundul lui.
Este de o plictiseală colosală cu scene fără sfârșit al căror scop este atins rapid, dar ele continuă să rămână lipite de ecran fără justificare.
Nu se întâmplă nimic în film, prinzi ideea încă din primele 15 minute, apoi urmează o repetitivitate excesivă care nu face vreun bine producției.
Acum că l-am văzut, chiar mi se pare că Jonathan Glazer trebuia sărit la nominalizarea Oscar pentru regie pentru că nu consider că ar fi realizat vreo mare reușită.
Să tot filmezi pe cineva când dă cu mătura, stinge luminile, plivește buruienile, udă florile sau spală rufele nu mi se pare apogeul regiei.
Nici măcar interpretările actoricești nu-s cine știe ce, poate și pentru că personajele sunt cum sunt.
Totuși, multe felicitări îndreptate spre Sandra Hüller, are un an colosal jucând în două filme care se bat la Oscar pentru cel mai râvnit titlu.
Însă clar face un rol mult mai bun în Anatomie d`une chute (pentru care are nominalizate la Oscar pentru actorie principală) decât aici.
🏆 The zone of interest – Verdict 👍 sau 👎
În afară de contractul paradis-infern, bun-rău, concepte transpuse în realitate și despărțite de o simplă aruncătură de băț, filmul nu are nimic special. Nu-i nimic complicat la el, să zici că este greu de înțeles ce vrea să transmită sau care i-a fost scopul.
Comportamentul familiei neclintite de drama de dincolo de gard cumva normalizează masacrul, ceea ce este chiar mai oribil decât dacă ar fi fost prezentat efectiv.
Sunt secvențe care te fac să-ți pierzi definitiv speranța în umanitate, dar nu e ca și cum ar aduce ceva nou. Schindler`s list și La vita e bella, spre exemplu, au făcut-o mult mai bine.
Singurul aspect care merită lăudat este sunetul, unul epocal care transmite greață, dezgust, oroare și alte sentimente aflate în acest spectru.
Dar nu era nevoie de 100 de minute pentru atingerea acestui deziderat.
Știu că par lipsit de inimă și că a fost un genocid dement ce s-a întâmplat în lagăre, dar existau modalități mai potrivite pentru a ne da o lecție cu privire la această pata neagră a umanității pentru ca pe viitor să n-o mai repetăm.
Chiar daca subiectul este incredibil de dramatic și important, nu înseamnă că trebuie automat să și laud filmul.
Mi s-a rupt de personaje, un lucru care dăunează grav unei pelicule, oricărei pelicule.
Nu mi-a generat nicio emoție naturală, ci doar tristețea pavloviană ce ia naștere la fiecare film care tratează acest subiect.
Mi se pare că The zone of interest este genul de producție momeală pentru Academie, un tertip ieftin și snob care încearcă să pară mai special când nu era cazul.
Tocmai de aceea nu pot să-i ofer în dar mai mult de 5 mere.
(2,5 / 5)
