Fight club

Fight clubDeși nu avem voie să vorbim despre el, sper că Fight club nu-mi va da o săpuneală zdravănă pentru că am curajul să intru în ring cu el. Lansată în 1999, producția a devenit unul dintre cele mai de cult filme posibile pentru că altfel a fost un semieșec la boxoffice.

 

🎬 Fight club – Premisă

N-o să vă mai bat la cap cu glume despre celebra replică din film, dar tot trebuie să vă povestesc despre firicelul de poveste plantat de scenariu.

Aici avem un narator, interpretat de Edward Norton (The incredible Hulk), o rotiță rutinată și nesemnificativă în angrenajul unei mari corporații, care este sătul până peste cap de viața lui macabru de banală și infecțios de plictisitoare.

Atât de stresat este de faptul că nu face nimic notabil în timpul care i se tot scurge încât devine insomniac.

Îl ajută oarecum durerea altora, care îi devine hrană pentru suflet, și în periplul său pe la diferite grupuri de suferință o întâlnește pe Marla (Helena Bonham Carter – Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2) care îi cam strică pasența.

Norocul nedormitului se numește Tyler Durden (Brad Pitt – Bullet train), un spirit libertin care îl atrage într-o lume total nouă în care regulile sunt făcute de fiecare în parte, nu de către o autoritate juridică.

 

💭 Fight club – Comentariu

Bazat pe un roman scris de Chuck Palahniuk, Fight club este un manifest brutal împotriva unei societăți infestate de mentalități tot mai dăunătoare care, încetul cu încetul, ne transformă în sclavi obedienți și ne spală creierele.

Deși sunt convins că acest deziderat a fost atins cu ceva vreme în urmă și mulți dintre noi nu ne mai putem da seama de asta. Nici nu mai știm dacă trăim în adevăratul sens al cuvântului sau am devenit o balegă de minte colectivă care execută automat ordine pavloviene.

Fight club este un film extrem de agresiv, apelând de multe ori la rezolvarea problemelor cotidiene folosind pumnii, nu creierul, și asta duce la niște confruntări fizice care vor lăsa urme adânci pe figurile protagoniștilor.

Însă totul este o satiră, chit că violentă din cale afară și exagerată pe alocuri, deși viitorul real de după film a demonstrat cât de multă dreptate a avut. Ba chiar poate fi considerat o sumbră premoniție.

Cu o atmosferă mai întunecată ca o eclipsă de lună când curentul se oprește programat pentru economie, Fight club se răscoală fără menajamente contra consumerismului care ne conduce viața, contra superficialității care ne strică judecata, contra sistemului opresiv care ne vrea sclavi, contra … și pot dubla fără probleme numărul acestor contra dacă nu m-aș lovi dur de zidul contondent al spoilerelor.

Fight club îți dă mult de gândit pentru că se joacă non stop cu mintea ta.

Pe de o parte are dreptate prin condamnarea sistematică și nemiloasă a societății, prin blamarea permanentă a spectatorului, tu, eu, noi, ei, suntem în aceeași situație, niște milogi serviabili ai elitelor subțiri ca număr, dar care controlează lumea.

Pe de altă parte, parcă nici libertatea pe care o pictează în tușe atât de vulgare și grosolane nu are a fi foarte apetisantă pentru că vine la pachet cu multe sacrificii, financiare sau de altă natură, pe care mulți n-ar vrea să le facă.

Sau poate fix ăsta este rezultatul netezirii sinapselor întortocheate ale creierului care au devenit au devenit mai plate ca liniile monitorului cardiac regal (prea devreme?).

Sau oare mesajul principal este unul apocaliptic, că suntem atât de adânc băgați în această hazna numită viață încât adevărata libertate este doar o utopie imaginară și singura cale de a scăpa este una mortuară?

Orișicum, urmărit cu atenție, Fight club are potențialul de a ne arunca în aer conceptul pe care îl avem despre o viață fericită, concept însămânțat pervers și subliminal de către alții și nu gândit din proprie inițiativă.

Fight club

 

Până și structura constructivă a filmului, una haotică și neconvențională, plină de tehnici care nu prea au sens folosite împreună, pare că transmite starea dezolant de dezordonată în care ne aflăm în acest stadiu al existenței noastre ca umanitate.

Unii sunt prea desensibilizați încât nimic nu-i mai mișcă, poate doar vătămarea corporală să trezească niște sentimente, alții sunt extrem de sensibili și se transformă în niște fluturași gingași ofensați și de o picătură de apă pentru că nu are temperatura corectă pentru pielea lor fină.

Revăzându-l după ceva vreme și, mai ales, știindu-i marele șpil, am putut să acord mai mare atenție altor elemente care, cu siguranță, la prima vizionare mi-au scăpat.

Și asta a fost spre beneficiul lui Fight club, dar și în defavoarea lui.

Totul este ales cu maximă minuțiozitate, scenele sunt perfect încropite temporal, dar uneori în dezordine cronologică, iar subtilitatea fâșneață, de o ratezi dacă îndrăznești să clipești, transformă filmul într-unul destul de meta.

Din păcate pentru film, fiind concentrat pe alte mișmașuri ce au loc pe ecran, am descoperit și niște grozăvii de neconcordanțe magistrale care mi-au scăpat la prima vizionare pentru că nu acolo îmi era focusată retina.

Desigur, având în vedere o anume caracteristică a personajului principal, acele erori de continuitate pot fi extrem de ușor explicate. Sau poate nu.

În ciuda faptului că lui Edward Norton (The French Dispatch) i s-a dus buhul că este un actor greu de lucrat cu el, capricios și țâfnos, aici pare că regizorul David Fincher (Se7en) l-a strunit destul de bine pentru că oferă o reprezentație de gală, demnă de toate laudele.

Nu că partenerul său de scandal, Brad Pitt, face un rol mai prejos, din contră, mi s-a părut la nivelul său cel mai ridicat, chiar mult mai bun decât în partitura jucată în Once upon a time in … Hollywood pentru care a luat Oscarul.

Ambii exultă o energie vibrantă, crudă și brută, de uneori te sperie de cât de mult sunt pierduți în rol, dovadă a unor actori de mare calibru.

 

🏆 Fight club – Verdict

Pe alocuri, Fight club mi-a adus aminte de V for vendetta, având un subiect oarecum asemănător, răzvrătirea contra unei societăți căzută într-o stare de moleșeală generalizată.

Și această rebeliune nu poate fi dusă la îndeplinire decât prin anarhie deplină și distrugerea corporațiilor, comerciale, financiare sau guvernamentale, pentru a o lua de la zero.

Însă asta vine la pachet cu o reîntoarcere la origini, în care confortul dispare și de bază este instinctul de supraviețuire.

Oare am fi capabili de asta? Să renunțăm la o viață de huzur pentru o libertate deplină? Sau mai bun este lațul strâns în jurul gâtului dacă odată cu el vine și șansa de a mai supraviețui încă o zi?

Ce nu mi-a plăcut la Fight club este că la sfârșit își bagă taragotul carnal, la propriu, în spectatori și ne lasă de izbeliște să ne prindem singuri de însemnătatea finalului. Vorba vine, nu mi-a plăcut.

Știu că Fight club are 8 reguli sfinte, dar eu mai adaug două, să se facă 10, anume: „Schimbă în permanență locația‟ și, desigur, a 1o-a și cea mai importantă: „Nu încălca regulile 1 și 2‟.

5 out of 5 stars (5 / 5)

Recenzie video:

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

Hunt

Hunt

PRI 039 Hunt (Heon-teu) este un thriller de spionaj sud-coreean plasat în anii `80 lansat …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.